Raluca Iacob

cultural policy analysis & planning | project management | NGOs | governance | grants | culture in schools | audience development

3 motive egoiste pentru care lucrătorii competenți din administrația publică ar putea să-și dorească consultare publică și transparență

| 0 comments

Context: la puțin timp după postare am primit un comentariu care sugera că textul de mai jos e scris la supărare, eventual nițel ironic – adaug eu. Intenția mea și motivația nu sunt însă astea. Mai degrabă, citiți textul de mai jos ca o încercare de a gândi pe bune și din partea cealaltă. Uneori avocații bunei guvernări am impresia că umblă insistent cu normativul în băț fără a încerca să convingă (sau să afle) care ar putea fi utilitatea reală pentru cei care lucrează în administrația publică, dincolo de argumentele standard ale “serviciului în slujba cetățeanului”. Cumva, nu mi se pare complet OK. nici pentru puterea noastră de persuasiune, nici pentru relația umană pe care o stabilim și pe care o construim. E nevoie de mai mult decât atât.

O să vă spun azi de ce cred că în primul rând lucrătorii competenți din instituțiile publice trebuie să își dorească ca deciziile lor să fie comunicate publicului și să fie supuse dezbaterii publice și să inițieze astfel de acțiuni. Cu alte cuvinte, de ce consultarea publică și transparența ar trebui să fie dorite și inițiate în primul rând de cei care, poate, intuitiv, au cel mai puțin nevoie de ea pentru aportul său informațional, pentru că se pricep cel mai bine la meseria pe care o practică.

  1. Contrar părerii comune, cei care doresc să ia parte la decizia publică nu își propun, din experiența mea, să distrugă ceea ce au lucrat cei din administrația publică și să arate cât de proști sau nepregătiți sunt aceștia. Sigur, mai sunt și astfel de persoane, dar aș spune că mai degrabă acestea sunt o infimă minoritate, care de altfel la momentul adevărului, când vine vorba să articuleze o alternativă sau contra-argumente care să stea în picioare, bat în retragere, pufnind îmbufnate. În general, însă, motivația celor care doresc consultare publică vine dintr-o nevoie de a fi recunoscuți ca persoane care au ceva relevant de spus și doresc să întindă o mână pentru a se asigura că decizia e una bună. Chiar și atunci când fac lobby, astfel de persoane – atunci când sunt bine pregătite – pot avea o contribuție reală și valoroasă la conturarea complexității situației discutate. Tonul agresiv și dezordinea discuțiilor pe care le vedem câteodată în discuțiile de consultare publică nu sunt după mine decât efectul lipsei practicii de consultare și dezbatere publică în sectorul cultural, care s-ar regla dacă am începe să avem acest exercițiu regulat și fără sincope.
  2. Consultarea publică, în primul rând întâlnirile de discuții față în față purtate aplicat, pe subiecte bine delimitate. nu sunt de fapt atât o măsură de protecție împotriva dezamăgirii sau nemulțumirii operatorilor culturali (dacă nu o facem, ne sar în cap), cât o acțiune de documentare și construcție a încrederii de ambele părți (dacă o facem, o să aflăm lucruri noi și o să putem să ne bazăm că vor interpreta corect deciziile noastre). Atunci când e mimată consultarea publică, operatorii culturali tot vă vor sări în cap, deci mai bine o faceți având un scop pozitiv în minte sau nu o mai faceți deloc, că oricum scandal va ieși. Dacă e mimată însă de prea multe ori, este mult mai greu ulterior, la o consultare pe bune, să convingi să participe acele organizații-persoane resursă pe care ți le-ai dori de fapt active și implicate, și vei discuta doar cu nemulțumiții de serviciu. Cel puțin o vreme.
  3. Din prima și a doua rezultă că pentru mine mai ales cei competenți din instituțiile publice ar trebui să își dorească o apropiere de operatorii culturali: transparență și dialog constant. De ce? Pentru că un profesionist într-o instituție publică de cultură, cu atât mai mult lucrând pentru administrația publică cu atribuții culturale, are nevoie de sprijin din afară în mai multe sensuri: (1) sprijin pentru a fi înțeles și a fi privit cu îngăduință atunci când nu poate lua decizia corectă, din cauza unor decizii politice sau ale unor ordine ale superiorilor săi direcți, care ignoră opinia sa de expert; (2) sprijin pentru a-și valida și eventual completa cunoștințele prin opinii și completări din partea practicienilor din cultură și, legat de asta, de a arăta că este un specialist în domeniul său și că este capabil să articuleze și să distingă între diverse alternative de acțiune; (3) sprijin pentru a clădi un capital de apreciere și a încerca să se asigure că, la nevoie, cineva “din afara instituției” îi va sări în apărare, inclusiv public, atunci când, eventual, va fi demis sau sancționat de către instituția unde lucrează.

Idei? Păreri? Critici?

Leave a Reply

Required fields are marked *.


Visit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed