Raluca Iacob

cultural policy analysis & planning | project management | NGOs | governance | grants | culture in schools | audience development

August 26, 2018
by raluca.pop
5 Comments

Material sintetic în sprijinul consultării publice pe marginea unui proiect de Ordonanță despre patrimoniul cultural

Tabel comparativ aplicat prevederilor conținute de proiectul de Ordonanță privind modificarea și completarea unor acte normative în domeniul culturii (http://www.cultura.ro/proiect-ordonanta-0)

Notă: textul de mai jos centralizează informația din Nota de fundamentare disponibilă pe site-ul MCIN, informația din proiectul de act normativ și prevederile legale în vigoare – ultima formă actualizată, consultată pe 26 august 2018 pe site-ul www.legislatie.just.ro.

Acest document nu este un document oficial, ci a fost realizat de mine, pentru a veni în sprijinul specialiștilor și asociațiilor profesionale, dar și jurnaliștilor interesați de subiect.

În perioada 21-31.08.2018 actul normativ se află în etapa de consultare publică. Conform site-ului MCIN, „propunerile și observațiile referitoare la proiectul de act normativ supus dezbaterii, pot fi transmise în scris pe adresa Ministerului Culturii si Identității Naționale, B-dul Unirii nr. 22, sector 3, București, pe fax, la nr. 021/222.85.43 sau la adresa de e-mail legislativ@cultura.ro, până la data 31.08.2018”.

De asemenea, vă reamintesc că în conformitate cu Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publica, articolul 7, paragraf (9): „Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociație legal constituita sau de către o alta autoritate publica.”

Document de descărcat (format Word): tabel comparativ OG 21 august 2018

July 23, 2018
by raluca.pop
1 Comment

Specificul regimului finanțărilor nerambursabile alocate de la bugetul local pentru acțiuni, proiecte sau programe culturale

Primăria Municipiului București a pus în consultare publică pe 9 iulie 2018 un proiect de act normativ cu privire la Regulamentul privind regimul finantarilor nerambursabile alocate de la bugetul local al municipiului Bucuresti pentru activitati nonprofit de interes local in domeniile cultura, protectia mediului inconjurator, activitati de tineret, precum si Modelul de Contract Cadru de Finantare nerambursabila a activitatilor nonprofit de interes local, potrivit Legii nr.350/2005.

În continuare public punctul de vedere pe care l-am trimis pe 23 iulie 2018, prin care atrag atenția asupra unor probleme și solicit organizarea unei dezbateri publice.

Cine dorește să trimită la rândul său un punct de vedere, o poate face până pe 24 iulie 2018, astfel:

———————————————-

Stimată doamnă / Stimate domn,

Cu privire la proiectul de Regulament privind regimul finantarilor nerambursabile alocate de la bugetul local al municipiului Bucuresti pentru activitati nonprofit de interes local in domeniile cultura, protectia mediului inconjurator, activitati de tineret, precum si Modelul de Contract Cadru de Finantare nerambursabila a activitatilor nonprofit de interes local, potrivit Legii nr.350/2005, puse în consultare publică până la data de 24 iulie 2018, în calitate de președinte al Asociației MetruCub – resurse pentru cultură doresc să fac câteva observații și propuneri.

În ceea ce privește alocarea finanțărilor nerambursabile pentru activități nonprofit în domeniul cultură, există o lege specială care guvernează regimul gestionării acestora de către autoritatea finanțatoare: Ordonanța 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale.

În această situație, metodologia de alocare a fondurilor ar trebui să urmeze procedurile invocate de această reglementare. De altfel, Legea 350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi nonprofit de interes general, cu  modificările și completările ulterioare precizează acest lucru:

„Art. 3

(3) Regimul juridic instituit prin prezenta lege pentru finanțările nerambursabile nu este aplicabil fondurilor speciale de intervenție în caz de calamitate și de sprijinire a persoanelor sinistrate și nu aduce atingere procedurilor stabilite prin legi speciale”.

Atrag atenția că cele două reglementări normează diferit unele aspecte importante care privesc regimul finanțărilor nerambursabile, aspecte care privesc, printre altele, definirea solicitanților eligibili; tipul acțiunilor finanțate; domeniul acțiunilor finanțate; principiile acordării fondurilor nerambursabile; conținutul propunerilor de proiecte; cheltuielile eligibile; depunerea propunerilor de proiecte; evaluarea propunerilor de proiecte; cofinanțarea atrasă de beneficiarul finanțării; comunicarea cu privire la desfășurarea procedurii de selecție, cât și cu privire la procedurile de comunicare cu solicitanții. În aceste condiții, este absolut necesar să se aplice prevederile specifice Ordonanței 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, conform specificațiilor legii.

Mă voi referi în continuare la cel mai grav aspect, pentru care luarea în considerare a legii speciale (Ordonanța 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale) este esențial:

În ce privește cofinanțarea atrasă de beneficiarul finanțării, propunerea de Regulament pusă în consultare publică prevede:

„Art. 17. Fiecare solicitant trebuie să contribuie cu cel puțin 10% din valoarea totală a finanțării, în numerar.

Art. 18 Finanțarea acordată de Municipiul București, prin Direcția Relația cu ONG, Sindicate și Patronate, în baza prezentului regulament, nu va putea fi folosită pentru acoperirea de către solicitant a cofinanțării sale într-un proiect cu finanțare publică românească (guvernamentale sau locală) sau din bugetul altor finanțatori, în cadrul unor licitații de proiecte similare cu prezenta.

Art. 19 Nu este permisă finanțarea activităților deja finanțate sau în curs de finanțare din fonduri publice, conform Legii nr. 350/2005, din alte finanțări publice, de la autorități / instituții românești sau străine, precum și din finanțări nerambursabile obținute în cadrul unor licitații de proiecte similare cu prezenta.”

Aceste prevederi vin în contradicție cu ceea ce reglementează Ordontanța 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, care menționează că:

Articolul 2

(1)  Acordarea de finanțări nerambursabile este condiționată de existența altor surse de finanțare, proprii sau atrase de beneficiar, în condițiile stabilite de autoritatea finanțatoare.

(2) Beneficiarii vor identifica posibilitățile de atragere a altor surse de finanțare, încheind contracte în condițiile legii.

(2^1) Sursele de finanțare atrase de beneficiar pot proveni și din contracte de parteneriat încheiate cu persoane juridice de drept public ori privat, cu sau fără scop lucrative

(3) Producerea și/sau exploatarea unui bun cultural poate fi cofinanțată, în condițiile prezentei ordonanțe, de mai multe autorități finanțatoare.”

Cred că este nevoie de modificarea și clarificarea Regulamentului pentru a acomoda posibilitatea cofinanțării, în sensul Ordonanței 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale. În lipsa acestei modificări, proiectele, programele și acțiunile culturale finanțate vor avea de suferit, deoarece anvergura și calitatea acestora depinde de capacitatea beneficiarului de a convinge multiple autorități finanțatoare să co-finanțeze proiectul/programul/acțiunea culturală nonprofit.

De asemenea, consider că este nevoie de un Regulament și un Contract Cadru de Finantare nerambursabila a acțiunilor, proiectelor și programelor culturale nonprofit de interes local, care să fie întocmite în baza Ordonanței 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale.

În acest sens, sugerez consultarea personalului ARCUB, care a gestionat sesiunile de acordare de finanțări nerambursabile pentru proiecte culturale în ultimii ani într-un mod transparent și care a crescut calitatea procesului de evaluare și selecție și a proiectelor finanțate, de la an la an.

De altfel, ținând cont de specificul regimului de acordare a finanțărilor nerambursabile pentru acțiuni/proiecte și programe culturale, consider că începând de anul viitor este important ca acestea să se organizeze din nou de către o instituție publică sau un serviciu public de interes local, cum este ARCUB. Modelul occidental profesionist de acordare a finanțărilor publice locale pentru cultură este acesta: nu autoritatea locală direct, ci o instituție separată gestionează fondurile destinate finanțării nerambursabile a proiectelor, programelor și acțiunilor culturale. Aceasta este de altfel și situția multor orașe din România care au ales calea îmbunătățirii realizării serviciilor publice la nivel local, acesta este viitorul. Cu tot respectul pentru personalul Primăriei Municipiului București, volumul mare de activități și servicii publice pe care acestea le gestionează, cât și comasarea acordării de finanțări pentru proiecte culturale cu cele de tineret, și de mediu nu consider că reprezintă o alternativă mai bună ci, din contră, una de natură să conducă la selecția unor proiecte mai slabe, cu un impact mai scăzut.

În final, solicit organizarea unei dezbateri publice, în conformitate cu Legea 52/2003 privind transparenta decizionala in administratia publica, articolul 7, paragraf (9): „Autoritatea publica in cauza este obligata sa decida organizarea unei intalniri in care sa se dezbata public proiectul de act normativ, daca acest lucru a fost cerut in scris de catre o asociatie legal constituita sau de catre o alta autoritate publica.”

Vă mulțumesc.

Cu stimă,

Raluca Iacob, președinte al Asociației MetruCub – resurse pentru cultură

May 14, 2018
by raluca.pop
2 Comments

Prioritar vs strategic? Contribuție la dezbaterea publică din 14 mai 2018

Azi a avut loc dezbaterea publică pe marginea proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, pus în consultare publică pe data de 19 aprilie 2018.

Am participat la întâlnire și las și aici contribuția mea la dezbatere:

Stimată doamnă / Stimate domn,

Cu privire la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, pus în consultare publică pe data de 19 aprilie 2018, în calitate de specialist în politici publice culturale și președinte al Asociației MetruCub – resurse pentru cultură doresc să fac câteva observații și propuneri.

Necesitatea modificărilor este argumentată ca fiind în primul rând derivată din iminența organizării unor acțiuni de mare anvergură, amintite în corpul expunerii de motive: Centenarul Marii Uniri în anul 2018; Susținerea acțiunii europene „Timișoara, Capitală Europeană a Culturii 2021”; pregătirea participării României ca invitat de onoare la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig 2018; procedura asigurării Președinției române a Consiliul UE  (ianuarie – iunie 2019); Pregătirea participării României în anul 2019 la Festivalul Internaţional de Artă Europalia; organizarea Sezonului cultural România-Franţa, ce marchează în anul 2018 Centenarul creării României moderne.

În continuare fac o serie de observații punctuale și concrete legate de modificările propuse.

1. Cred că este necesară analizarea măsurii în care introducerea categoriei de program cultural strategic dublează sensul care există deja în lege prin cea de program cultural prioritar. Deși programul cultural prioritar este considerat a fi „al autorității finanțatoare”, încredințarea sa prin atribuire directă către operatori publici și privați pentru a se realiza având ca miză, înțelegem, atingerea unor obiective conform unei definiri proprii autorității finanțatoare, în practică acesta a fost și este invocat pentru finanțarea directă de acțiuni și proiecte culturale care nu se subsumează concepției unui program propriu al autorității finanțatoare. În practică, însuși Ministerul Culturii și Identității Național (MCIN) finanțează ca programe prioritare o listă de acțiuni și proiecte, mai ales festivaluri, care nu se subsumează unui program cultural prioritar propriu clar definit.

Aceste manifestări care sunt acum astfel finanțate cred că ar trebuie considerate acțiuni, proiecte sau programe culturale strategice și ar putea fi finanțate conform procedurii obișnuite de finanțare competitivă, o dată la 4 ani, pentru a intra într-un portofoliu național, așa cum se practică de exemplu în Marea Britanie. Ideea ar putea fi extinsă și către o serie de finanțări operaționale pentru operatori privați care au un rol strategic în dezvoltarea sectorului sau al unui anumit subsector cultural. De altfel, ideea de introducere în legislația specifică a conceptului de „ „manifestare culturală strategică”, cu referire la evenimentele cu caracter cultural, precum Festivalul Internațional „George Enescu”, Festivalul Național de Teatru, Festivalul Internațional de Teatru Sibiu (FITS), Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), și alte evenimente culturale de amploare, cu număr mare de participanți și necesități organizatorice complexe, care promovează cultura română” apare în Programul de Guvernare 2018-2020 (pag. 249).

Revenind la programul cultural prioritar ca bază pentru finanțarea și realizarea Centenarului Marii Uniri în anul 2018; Susținerea acțiunii europene „Timișoara, Capitală Europeană a Culturii 2021”; pregătirea participării României ca invitat de onoare la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig 2018; procedura asigurării Președinției române a Consiliul UE  (ianuarie – iunie 2019); Pregătirea participării României în anul 2019 la Festivalul Internaţional de Artă Europalia; organizarea Sezonului cultural România-Franţa, precizez faptul că HOTĂRÂREA nr. 167 din 14 februarie 2007 privind desfăşurarea programului “Sibiu – capitala culturală europeană 2007″ a permis desfășurarea programului prin derogare de la normele în vigoare în acel moment cu privire la acordarea de granturi către operatori publici și privați. Acest lucru s-a întâmplat în urma supunerii aprobării de către Ministerul Culturii și Cultelor cu doi ani înainte, în 2005, a statutului de Program Prioritar pentru „Sibiu capitala culturala europeana 2007” în sedinta guvernului din 19.05.2005.

Paradoxal, în februarie 2007 conceptul de program cultural prioritar încă nu exista în OG 51/1998, acesta fiind introdus prin LEGEA nr. 199 din 21 octombrie 2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor şi proiectelor cultural.

Precizez faptul că și la Sibiu programul cultural a fost gestionat de un ONG, Asociaţia “Sibiu – capitala culturală europeană 2007″, alături de Ministerul Culturii şi Cultelor, alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţii publice, conform competențelor și atribuțiilor specifice, iar prin PROCEDURA de acordare a finantarilor de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale pentru programele şi proiectele culturale din cadrul programului cultural “Sibiu – capitala culturală europeană” s-au specificat foarte clar normele metodologice de alocare și gestionare a fondurilor pentru operatorii culturali publici și privați.

Un cadru normativ similar ar putea fi formulat și în acest moment, considerând programele strategice enunțate în nota de fundamentare drept programe naționale prioritare ale Guvernului României.

Dacă se dorește totuși introducerea diferenței dintre programe culturale prioritare și programe culturale strategice, trebuie să existe o definire mai clară și specifică a fiecăruia în textul legislativ. În oricare situație, însă, e nevoie de o mai mare claritate și concizie în definirea procedurilor pentru atribuirea, respectiv încredințarea fondurilor și realizarea programelor culturale prioritare sau strategice.

2. Este de bun augur faptul că se precizează multianualitatea ca principiu de organizare a unui program realizat cu fonduri publice naționale.

Consider că este necesară însă și precizarea mult mai clară a faptului că nu doar programul cultural strategic, ci și acțiunile și proiectele finanțate în cadrul acestuia, vor putea să se desfășoare pe durata mai multor exerciții financiare, iar finanțările nerambursabile atribuite direct pentru realizarea acestora, vor putea fi cheltuite în același fel.

3. Acțiunile, proiectele și programele considerate parte a programului cultural prioritar pot fi realizate și de operatori culturali privați, în timp ce în definirea operatorilor cărora le poate fi încredințată realizarea programelor culturale strategice face referire strict la „autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, organele de specialitate ale administrației publice centrale, precum şi instituţiile publice subordonate  autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.”

Propun considerarea organizaţiilor neguvernamentale fără scop lucrativ (ONG) drept destinatari cărora le-ar putea fi încredințată derularea programelor culturale strategice.

De altfel, Asociația Timișoara – Capitală Europeană a Culturii este un ONG, deci o structură privată non-profit care nu se încadrează în categoria propusă de MCIN pentru a realiza acțiuni și proiecte parte a programului cultural strategic în forma actuală a propunerii legislative, și căreia, deci nu i se vor putea încredința și atribui fondurile publice destinate derulării acțiunilor și proiectelor cuprinse în dosarul de candidatură de către Asociație, partenerii săi sau alți operatori selectați în perioada următoare, dacă modificarea se va așa cum apare acum în proiectul de lege supus consultării publice.

4. Consider că este necesar să existe norme metodologice clare pentru atribuirea directă de fonduri pentru realizarea programelor culturale strategice. În momenTul de față se precizează doar că „se acordă prin atribuire directă, în baza criteriilor specifice elaborate de fiecare autoritate finanţatoare”. Este nevoie de un set de criterii generice și de o procedură cadru bine definită la nivelul Guvernului, de exemplu necesitatea depunerii înaintea semnării contractului de finanțare a listei de acțiuni și proiecte culturale care vor compune programul strategic și obligativitatea definirii din partea autorității finanțatoare a unui set de rezultate, a impactului sau a obiectivelor specifice așteptate în urma încredințării programului și fondurilor alocate. Riscul este ca prin nedefinirea acestora să se deschidă drumul unor abuzuri, care să asigure anumitor instituții o sursă de venit alocată discreționar și risipirea banului public fără impactul dorit. Aceeași observație de fond se aplică și pentru programele culturale prioritare și pentru fondurile alocate ca nevoi culturale de urgență: ambele au nevoie de un cadru procedural mai clar și mai capabil să asigure responsabilitatea cheltuirii fondurilor publice, cu atingerea rezultatelor dorite.

April 27, 2018
by raluca.pop
0 comments

Despre „programele culturale strategice” în legislația alocării de finanțări nerambursabile pentru cultură

Pe 19 aprilie 2018 pe site-ul Ministerului Culturii și Identității Naționale a fost publicat un proiect de Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale. Acesta reprezintă o reluare a unui demers din 7 septembrie anul trecut, care poate fi consultat.

Principala modificare este din punctul meu de vedere introducerea noțiunii de program cultural strategic, care va avea parte de un tratament special din punctul de vedere al procedurilor de alocare de fonduri de către autoritățile finanțatoare.

Am comparat proiectele de lege din septembrie 2017 și din aprilie 2018 și din acest punct de vedere nu există decât o diferență notabilă: introducerea în proiectul de lege mai recent a posibilității ca și autorităţile administraţiei publice centrale sau locale să poată realiza cu fonduri atribuite direct programe culturale considerate strategice. În proiectul de lege din septembrie 2017 acestea nu fuseseră incluse.

În septembrie 2017 am trimis o contribuție în perioada de consultare publică, în care am făcut o serie de observații și recomandări și am solicitat organizarea unei dezbateri publice, iar în conformitate cu Legea 52/2003 privind transparenta decizionala in administratia publica, articolul 6, paragraf (7), MCIN era obligat să organizeze această dezbatere.

Nu doar că dezbaterea publică nu a fost organizată, dar nu am primit nici măcar o confirmare de primire a contribuției și un răspuns sumar la o lună după ce am trimis, deși am solicitat acest lucru și prin e-mail, și telefonic.

Revenind la miza mare a acestor modificări, vă invit să citiți ce am în scris și trimis în septembrie 2017.

Vă invit și pe voi să trimiteți mesaje până pe 30.04.2018 în care să vă exprimați punctul de vedere și să solicitați o dezbatere publică. Detalii despre consultarea publică și unde se trimit contribuțiile, pe site-ul MCIN: http://www.cultura.ro/proiect-de-lege-1

 

——————————————————————————————————————-

Textul contribuției trimise pe 17 septembrie 2017, în perioada de consultare publică:

Stimată doamnă / Stimate domn,

Cu privire la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, pus în consultare publică pe data de 7 septembrie 2017, în calitate de președinte al Asociației MetruCub – resurse pentru cultură doresc să fac câteva observații și propuneri.

Necesitatea modificărilor este argumentată ca fiind în primul rând derivată din iminența organizării unor acțiuni de mare anvergură, amintite în corpul expunerii de motive: Centenarul Marii Uniri în anul 2018; Susținerea acțiunii europene „Timișoara, Capitală Europeană a Culturii 2021”; pregătirea participării României ca invitat de onoare la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig 2018; procedura asigurării Președinției române a Consiliul UE  (ianuarie – iunie 2019); Pregătirea participării României în anul 2019 la Festivalul Internaţional de Artă Europalia; organizarea Sezonului cultural România-Franţa, ce marchează în anul 2018 Centenarul creării României moderne şi care se va desfăşura în perioada 1 decembrie 2018-30iunie 2019.

Este evident că este nevoie ca finanțarea evenimentelor, proiectelor și programelor aferente acestor manifestări să aibă ancore legislative potrivite, iar în acest moment acestea lipsesc. Cred că este necesară analizarea măsuri în care introducerea categoriei de program cultural strategic dublează sensul care există deja în lege prin cea de program cultural prioritar, cu diferența că acelea se referă la programe și proiecte care pot fi încredințate inclusiv unor persoane juridice de drept privat.

În acest sens, consider restrictivă definirea programelor culturale strategice drept „ansamblul de proiecte şi acţiuni culturale subsumate [...] a căror realizare este încredinţată organelor de specialitate ale administrației publice centrale şi/sau instituțiilor publice [...].” De altfel, Asociația Timișoara – Capitală Europeană a Culturii este un ONG, deci o structură privată non-profit care nu se încadrează în această categorie și care nu va putea beneficia de această oportunitate legislativă pentru a primi și gestiona fondurile publice destinate derulării acțiunilor cuprinse în dosarul de candidatură, dacă modificarea se va așa cum apare acum în proiectul de lege supus consultării publice.  Propun considerea persoanelor juridice de drept privat drept destinatari cărora le-ar putea fi încredințată derularea programelor culturale strategice, prin coroborare însă cu introducerea unor precizări mai clare în lege legate de felul în care este stabilit care sunt programele culturale strategice și cum este decis care sunt organizațiile cărora le sunt încredințate proiectelor și acțiunile culturale subsumate.

Consider că este necesar să există norme metodologice clare pentru declararea anumitor programe drept programe culturale strategice și a organizațiilor care le vor implementa, riscul fiind ca prin nedefinirea acestora, să se deschidă drumul unor abuzuri, care să asigure anumitor instituții o sursă de venit alocată discreționar. O sugestie ar fi includerea în textul proiectului de lege o referire expresă la acțiunile majore amintite în expunerea de motive. Intenția legiuitorului ar trebui clar și definit legată de aceste evenimente (momentan acestea apar cu mențiunea „cu titlu de exemplu” în expunerea de motive) iar acest lucru ar trebui să apară clar, pentru a preveni abuzurile și comporamentul discreționar.

Nu în ultimul rând, consider că modificarea OG 51/1998 este oportună și propunerile înaintate de legiuitor  ar fi bine să meargă mai departe prin reconsiderarea oportunității de a considera temeiul nevoii culturale de urgență drept un temei suficient pentru acordarea discreționară (prin atribuire directă, cf art. 1 alin. (2) lit. h), fără asigurarea transparenței și liberei concurențe pentru un procent important din bugetul autorității finanțatoare (între 2 % și 8%, cf art 12, paragraf (3) ).

Cadrul legal de finanțare din fonduri publice a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale are nevoie de o revizuire mai substanțială și consider că în perioada următoare ar fi oportună deschiderea unei discuții mai largi, bazate pe cercetare și dezbateri ample, pentru a sprijini actul cultural, în beneficiul publicului, al actorilor culturali și al culturii române.

În final, doresc să solicit organizarea unei dezbateri publice, în conformitate cu Legea 52/2003 privind transparenta decizionala in administratia publica, articolul 6, paragraf (7): „Autoritatea publica in cauza este obligata sa decida organizarea unei intalniri in care sa se dezbata public proiectul de act normativ, daca acest lucru a fost cerut in scris de catre o asociatie legal constituita sau de catre o alta autoritate publica.”

Vă mulțumesc.

Cu stimă,

Raluca Iacob

Președinte al Asociației MetruCub – resurse pentru cultură

April 18, 2018
by raluca.pop
1 Comment

Ce fel de cultură generează toate minunățiile promise de cercetări?

Când mi-am zis că e momentul să scriu pe blog nu mi-am propus să fie o un spațiu de generare de mesaje inspiraționale, prin care să mă remarc ca un expert motivațional, centrat pe soluții pentru situația culturii din România. Nici nu am vrut să fie un loc de găsit informații despre situația culturii de la noi sau de aiurea, iar dacă astfel de date vor fi din loc în loc, va fi pentru că îmi vor servi unui alt scop, mai important pentru mine și pe care mi-aș dori să vi se pară și vouă grav: avem nevoie de întrebări, de problematizări, de dileme, de moduri noi și personale de a interpreta ceea ce trăim, experiențe de proiect sau de lucru în instituții sau în parteneriate, gândurile despre rațiunea și mizele pentru care lucrăm în cultură, felul în care digerăm mesajele publice despre cultură. Acesta e motivul pentru care nu voi încheia toate mesajele într-o cheie constructivă, nu vreau să văd binele din orice situație, să mă arăt drept o câștigătoare în lupta cu sistemul sau condițiile vitrege, pentru că nu sunt așa ceva.

Adevărul e că sunt de mai bine de un an mai degrabă deprimată, de fapt, nu mai văd prea des sensul muncii mele și a celor din cultură, sunt adesea dezamăgită de cât de autoreferențiali sunt cei care lucrează în domeniu, de cât de mari sunt orgoliile în domeniul acesta care abia contează pentru alții din afară, dar și cât de puțin contează de fapt artele și patrimoniul în societatea românească, oricât de grave și sforăitoare ar fi unele mesajele despre rolul culturii și mai ales al industriilor culturale și creative, rolul creativității în educație etc. Toate sunt greu de dus, de la schimbarea miniștrilor Culturii atât de des încât nici nu mai apucă toată lumea să le știe numele, dar mai al secretarilor de stat sau consilierilor, la aleatoriul legat de fondurile publice pentru cultură și lista de disponibilitate reală de a învăța să facă lucrurile mai bine, mai strategic, la nivel local în prea multe locuri.

Nu comentez decât rar situațiile „la cald”, pentru că îmi iau timp să le înțeleg și de multe ori nu cred că am ceva nou sau real util de spus pentru a înțelege situația de către alții. Sau dacă e ceva de înțeles, unde aș putea ajuta, mă întreb dacă e ceva de făcut cu înțelegerea asta a complexității, pentru că cei interesați eventual să înțeleagă nu au răbdare și disponibilitate să acționeze pentru a schimba lucrurile, iar cei care le-ar putea schimba, nu au timp să le înțeleagă. În plus, unul dintre lucrurile pe care le-am învățat din experiența de la Ministerul Culturii este cât de dependentă este înțelegerea complexității unei situații de poziția de unde ai acces la informații despre ce se întâmplă. De unde sunt acum, am acces fragmentar la prea multe situații pentru a putea da vina, pentru a mă enerva pe unul și altul, pentru a da soluții.

Pe final, lucrul de fapt care mă preocupă zilele astea, ca o mănușă care îmbracă toate angoasele din ultima vreme: campania pentru finanțarea culturii la nivel european. Culture Action Europe, o rețea pe care o admir pentru tenacitate, al cărei membru Asociația MetruCub a fost în 2014-2015 și care face o muncă necesară și care reușește să coaguleze marile rețele și platforme europene din sector, a publicat de curând atât un raport, cât o campanie pentru minim 1% din bugetul domeniiilor de politici ale UE în viitorul cadru financiar. CAE promovează motive despre impactul social (societal, dacă vrem să fim pedanți) al culturii, de la dezvoltarea de competențe noi pentru piața muncii, dialog intercultural, coeziune socială, impact economic, promovarea valorilor democratice, starea de bine a persoanelor și comunităților, sănătate, diplomație (relații externe), motive care își găsesc fundamentarea în cercetări și pe care cei care operăm ca specialiști în politici publice le cunoaștem ca fiind „arsenalul de argumente” cu care poți ajunge să convingi și să fundamenteze strategii, finanțări sporite, includerea culturii în planurile locale sau naționale de dezvoltare.

Abordarea este salutară, de altfel și eu am folosit-o atunci când am regândit strategia națională pentru cultură și patrimoniu în 2016, unde am mizat pe corelarea priorităților referitoare la cultură cu cele din alte domenii, unde am lucrat alături de colegi pentru a identifica și puncte felul în care cultura este inclusă în documente strategice din alte domenii de activitate (și am tot listat la strategii naționale de ne-am minunat și ne-a venit sufletul la loc că „uite, ce importantă e cultura și pentru integrarea romilor, și pentru dezvoltare teritorială, și pentru competitivitate economică”). În continuare cred că este felul potrivit de a articula miza socială a culturii în prezent, felul de a spune că ce facem contează. Dar despre asta am mai scris, chiar dacă tonul era dubitativ și părea că nu am răspunsuri, doar întrebări.

Ce resimt însă din ce în ce mai acut este o lipsă a discuției despre ce tip de cultură produce toate aceste efecte și în ce condiții le poate produce. Pentru că nu, un proiect static, care nu mizează decât pe expunere culturală, nu va genera competențele socio-emoționale sau de curriculă specifică din zona școlii. Și nu, un festival care doar urcă pe scenă formații ale minorităților nu va genera prin sine competențe interculturale în rândul publicului. Sau un proiect care presupune fotografierea unor activități din comunități de romi și plimbarea expoziției prin diverse orașe la fel, nu poate crește gradul de toleranță al etnicilor români față de cei romi și incluziunea socială. Și cu toate acestea astfel de proiecte sunt finanțate public cu bani serioși, pentru fix aceste argumente, doar pentru că sunt făcuți de o instituție publică „de prestigiu”.

A sprijini majoritar activitățile conservatoare, simplistie, valoric tradiționaliste și care mizează pe o construcție identitară rigidă nu va dezvolta coeziunea socială, ci va antagoniza persoanele cu convingeri diferite și va întări credințele celor din grupul majoritar, care astfel se vede reprezentat. Iar un program cultural dens, dar creat pentru turiști, fie ei naționali sau internaționali, riscă să crească inegalitățile sociale din rândul populației autohtone, chiar dacă generează venituri bune la bugetul local, și va îndepărta în timp din zonele respective pe cei care nu își permit costurile, segregând orașele care se hrănesc din întâlnirile între oameni diferiți și care doar astfel pot întreține un dialog sănătos între oameni, așa cum sunt ei. Cei care citiți rândurile astea sigur știți deja lucrurile despre care vorbesc.

Campaniile de advocacy pentru cultură care ascund incapacitatea sau reaua voință a administratorilor fondurilor publice și inerția conservatoare a operatorilor culturali oportuniști, cerând mai mulți bani pentru cultură pur și simplu, fără a-și asuma preferința pentru un anumit tip de valori ale participării la cultură și un anumit tip de cultură, maschează rolul diferit pe care diferite tipuri de intervenții artistice îl au în societate și  întrețin o stare de fapt cu care nu mai putem trăi sperând că intern, lucrurile se vor rezolva. Nu, lucrurile nu vor începe să se rezolve dacă intră mai mulți bani în sistem, pentru că cei din sistem știu ce să facă cu ei și nu cred că trebuie să schimbe ceva. A crede altceva e un vis frumos. La fel cum e o iluzie că oamenii care au fost abuzați zeci de ani de un management incompetent și salarii mizerabile, vor deveni brusc implicați și competenți pentru că le cresc salariile. Nu se întâmplă asta.

Sigur că nu e simplu să vorbești despre tipuri de expresii culturale, despre calitatea ecosistemului cultural, despre precariat și inechitate în acordarea de finanțări publice, despre naționalism și politizare, despre incompetență și iresponsabilitate în administrația culturală, despre practici care nu generează impact pozitiv, dar care sunt finanțate grosolan. Dar putem discuta despre asta, cei care ne prezentăm drept designeri/experți/specialiști/promotori ai politicilor culturale? Culture Action Europe va avea următoarea întâlnire a Adunării Generale în toamna asta la Timișoara. Cred că este un loc și un moment foarte potrivit pentru a genera o astfel de reflecție. Sau poate sunt doar naivă și o astfel de discuție oricum e degeaba, meciul e deja pierdut la nivelul acesta și discursul generat va fi și el înglobat rapid ca o boală efemeră, iar lucrurile vor merge mai departe, cu asigurări că există o îngrijorare reală pentru subiect. Ce viitor există pentru designul politicilor publice într-un context care, intenționat sau nu, își asigură resursele pentru a se perpetua, fără a avea un interes pentru a deveni mai democratic, mai capabil, mai social, mai real conectat la vibrația artistică?

 

April 1, 2018
by raluca.pop
0 comments

Care e impactul social al ONGurilor culturale?

Când am venit la facultate la București mă simțeam pierdută, deși cunoașteam persoane, aveam prieteni și orașul îmi era familiar, doar aici crescusem o parte din viață și apoi îmi petrecusem majoritatea vacanțelor la bunici. Ceva lipsea, un soi de sens pe care îl căutasem și la Timișoara, dar ritmul școlii, rutina familiei și lipsa senzației că sunt împuternicită pentru propria mea viață, mi-l sufocau. Am căutat și am ajuns să fiu voluntar pentru Chance for Life, un ONG care lucra cu persoane seropozitive, în primul rând copii, oferindu-le sprijin material, dar și terapie și un partener empatic de joacă. Majoritatea voluntarilor se implicau în această ultimă activitate, intrând direct în contact cu copiii prin joacă, ajutându-i la teme, stând de vorbă cu ei când aveau nevoie. Mulți dintre cei care au început prin a fi voluntari la Chance for Life au continuat apoi prin a fi lideri ai unor ONGuri noi, care au preluat miza socială și au declinat noi abordări, unele care au impus metode (teatru-forum – Art Fusion) sau au crescut atât de mult încât au devenit adevărate fenomene în sectorul ONG (Fundația Noi Orizonturi).  La scurt timp după ce am terminat facultatea, am început să lucrez la Centrul de Consultanță pentru Programe Culturale Europene, unde munca mea era de a sprijini organizațiile culturale dornice să acceseze fonduri europene din programul Cultura 2007-2013 (predecesorul Europa Creativă). Așa am ajuns la 24 de ani să cunosc diverse instituții culturale și ONGuri îndeaproape, pentru că orice consultant trebuie să poată și să fie lăsat să se apropie de realitatea organizației, pentru a o putea ajuta.

Nu mai lungesc povestea, dar am făcut această istorie pentru a înțelege „de unde vin”, care mi-au fost primii pași către lumea ONGurilor și lumea culturii, ca profesie. E un parcurs oarecum atipic pentru scena culturală, cred, și unul care arată că primele cărămizi ale ideii mele de ONG sunt cele sociale, cele în care ONGurile există pentru a rezolva o problemă clar conturată, căreia îi oferă soluții bazate pe expertiza unor profesioniști, deschise către cei care vor să se implice și în urma cărora există rezultate care se văd. Ideea că ONGurile rezolvă probleme din societate nu vine doar din proiectele sociale, însă. Și ONGurile civice, și cele educaționale, și cele de mediu, și cele implicate în cauza umanitare sau de sănătate publică au mize clare, legate de unele nevoi identificate.

Simplific, dar chiar și dacă nu ai studiat teoretic dezvoltarea conceptului de societate civilă și a celui de-al treilea sector, tot te poți lua după fișele de cereri de finanțare, care îți cer informații despre nevoie, justificare, context care justifică ideea de proiect, pentru a te prinde că toată logica activității ONGurilor care lucrează cu fonduri publice este de a fi relevanți pentru „ceva” din societate, un ceva care contează pentru oameni, care reprezintă la modul ideal o nevoie clară, sau măcar o dorință care poate fi formulată într-o manieră informată. De-aia discutăm despre finanțări în baza unor politici publice (care la rândul lor sunt formulate ca soluții la nevoi), pentru că totul se mișcă în cascadă iar logica intervenției publice directe – prin instituții – sau indirecte – prin finanțări pentru proiecte realizate de ONGuri, scutiri de taxe etc – este să facă să meargă lucrurile mai bine, adresând problemele care există sau asigurând realizarea unor drepturi.

Un lucru care m-a mirat când am pășit în lumea culturii acum 10 ani și care continuă să mă uimească și uneori chiar să mă revolte este autosuficiența multor operatori culturali și sentimentul că lor li se cuvin fonduri publice pentru că realizează artă sau proiecte „de calitate”. Pun între ghilimele calitatea nu ca să induc un ton peiorativ, ci pentru că adesea acesta era argumentul multora dintre ei, desigur declinat în alte formule și expresii, dar toate la fel de lipsite de ancore în societate. Am încercat să îmi explic această atitudine în mai multe feluri, de la o teamă de instrumentalizare a actului artistic, la o naivitate sau incapacitate de a putea formaliza felul în care munca ta de organizație culturală contează în lume și pentru lume. Totuși, cea mai frecventă explicație mi se pare că vine chiar din răspunsul la întrebarea pe care le-am adresat-o mai multor persoane din lumea culturii: „de ce ai înființat un ONG?”. Răspunsul a fost de multe ori unul de oportunitate: așa pot să îmi realizeze proiectele artistice, am nevoie de această formă juridică pentru a lucra. Și e drept, statutul de ONG îți permite să accesezi fonduri publice și să ieși din logica comercială, făcând proiecte non-profit, aventuroase și exploratorii.

Câți dintre cei care înființează un ONG activ în sectorul cultural își pun însă și întrebarea în care logică intră din momentul în care se înființează și accesează fonduri publice? Ce responsabilitate le revine? Și nu, nu mă refer acum la logica tranparenței și bunei guvernări, cheltuirea fondurilor publice etc. Și asta e importantă, dar aici cred că suntem deja împovărați suficient și nu e loc de mai mult, nu ăstae  subiectul acum. Mă refer la ceva mai subtil, ceva care are legătură cu însăși ideea de a fi ONG, de a te gândi la sens și la nevoi, la impact.

Câți dintre cei care lucrează în ONGuri culturale pot formula cu subiect și predat impactul social dorit al muncii lor, logica intervenției, și câtă grijă acordă fundamentării acestora? Cine ar trebui să fie mai educați în acest sens? Cei din ONGuri sau cei din administrația publică, care să poată formula mai clar ideea de drepturi și nevoi culturale, dincolo de modul declarativ? Pentru că ONGurile culturale replică întrucâtva modul de funcționare al multor instituțiilor culturale, puțin interesate de ce ajunge la public, la rolul lor în societate, prinse în activitatea de zi cu zi a întreținerii unei activități știute pe de rost până la epuizarea soluțiilor, imaginației și oamenilor. Diferența e că în timp ce cele din urmă sunt legitimate prin voința statului, ONGurile trebuie să se lupte între ele pentru recunoaștere și accesare de resurse. Dacă instituțiile publice de cultură își permit în multe cazuri autosuficiența, pentru ONGurile culturale aceasta este cea mai sigură cale de a dispărea de pe hartă.

Care este impactul social al ONGului cultural în care ești activ?

March 21, 2018
by raluca.pop
2 Comments

De ce ar renunța Primăria Municipiului București la un serviciu de care poate fi mândră?

Iulia Popovici a semnalat la începutul săptămânii dispariția de pe site-ul ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti (ARCUB) a apelului de finanțare pentru proiecte culturale pentru anul 2018. Deși nu a fost făcută publică o informație oficială, unii spun că Primăria Generală a Municipiului București (PMB) a decis să organizeze apelul pentru proiecte direct, prin structurile proprii, motiv pentru care a oprit apelul de proiecte în desfășurare, deschis de ARCUB. În continuare vreau să discut ce se poate întâmpla dacă acest zvon se confirmă.

Trebuie spus că ARCUB este înființat ca serviciu public de interes local în subordinea Consiliului General al PMB, nu ca instituție publică de cultură – de pildă, așezământ cultural (și ca subtipologie, eventual centru cultural). Prin urmare, activitatea sa nu este organizată de un program multi-anual al managerului instituției aprobat ca anexă la contractul de management și actualizat anual. Aceasta cred că a fost dintotdeauna una dintre vulnerabilitățile ARCUB, justificată poate prin faptul că Ordonanța de urgență nr. 118/2006 privind înființarea, organizarea și desfășurarea activității așezămintelor culturale este mai degrabă croită pentru căminele și casele de cultură din mediul rural și mic urban, decât pentru activitatea unui centru de proiecte cu atribuții multiple, de la organizare de evenimente culturale și educaționale, la elaborare de strategii și gestionare de finanțări nerambursabile. Totuși, cred că dacă în acest moment și în această situație ARCUB ar fi fost o instituție de cultură iar contractul de management al directorului Mihaela Păun ar fi prevăzut printre proiectele aprobate și conținute în anexa la contractul semnat explicit și acordarea de finanțări nerambursabile pentru realizarea de proiecte și programe culturale pe bază de concurs conform legislației specifice în cultură, ar putea exista o negociere și poate chiar o acțiune publică care să conteste decizia PMB. Așa cum arată acum Regulamentul de Organizare și Funcționare al ARCUB, acordarea de sprijin financiar este una dintre multiplele atribuții ale instituției.

Dincolo de teama că, ajungând la Primărie, fondurile vor fi acordate discreționar, netransparent și pe baza unei competiții pur formale, teamă pe care nu o pot invoca până când nu avem dovezi că se va materializa, mai important mi se pare că această mutare va însemna cel mai probabil  și utilizarea unei legi mai permisive și mai generice ca bază legală pentru organizarea concursului de proiecte: Legea nr. 350/2005 privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activități nonprofit de interes general, în defavoarea Ordonanța nr. 51/1998 privind îmbunătățirea sistemului de finanțare a programelor și proiectelor culturale. Multe primării și consilii județene fac de fapt deja asta, din motive diverse, dintre care cel mai răspândit pare a fi faptul că Legea 350/2005 este o reglementare generalistă, care se aplică și pentru acordarea de finațări pentru proiecte din alte domenii – cum ar fi proiectele de tineret, proiectele sociale sau de mediu sau cele realizate de culte sau asociații sportive -, iar urmând aceleași reglementări și pentru acordarea de proiecte culturale, se scutesc resurse umane și financiare interne responsabile de gestionarea acestora. Pe scurt, nu mai trebuie decât minimal adaptată procedura. Realitatea este însă că între cele două legi sunt diferențe majore, care privesc: cine poate solicita fonduri, ce tipuri de acțiuni culturale sunt finanțate, structura conținutului cererilor de finanțare, cheltuielile eligibile, constituirea comisiilor de selecție, evaluarea cererilor de finanțare, calendarul depunerii de cereri de finanțare. Sigur, în Legea 350/2005 se spune că acolo unde există o lege specifică de finanțare, se va folosi aceea, dar cine verifică și cine trage la răspundere?

Nu este clar de ce PMB ar considera că este bine să ia această atribuție de la ARCUB, în condițiile în care instituția dezvoltase deja competențe în acest sens, inclusiv un sistem informatic de depunere a proiectelor, câștigase încrederea unor persoane capabile care se înscriseseră ca evaluatori în anii trecuți, arătease un interes sincer de a învăța și a fi mai bună în acordarea de finanțări și era deja cunoscută și vizibilă pentru cei interesați să aplice. Personal, când mergeam prin țară, dădeam drept exemplu PMB că a investit în ARCUB pentru ca instituția să se dezvolte astfel. Este o dovadă de maturitate și de profesionalism din partea PMB să păstreze acordarea de finanțări nerambursabile la ARCUB, știut fiind că principiul „arm’s length body” pentru acordarea de finanțări este un proces de bună practică la nivel internațional.

Orice motiv ar exista pentru retragerea acestei atribuții, cred că PMB trebuie să îl comunice și să explice decizia, să existe un dialog cu operatorii culturali și o posibilitate de revenire asupra deciziei. Să ne reamintim că anul trecut în mai doamna Primar General Gabriela Firea a invitat mai multe ONGuri la o întâlnire cu doamna Director Mihaela Păun și reprezentanți ai structurilor care gestionau fonduri pentru proiecte sociale și de tineret, oferind experiența ARCUB drept exemplu, care poate fi îmbunătățit, pentru practica acordării finanțărior nerambursabile la nivel local.

Ce s-a schimbat de atunci până acum? Putem avea o discuție despre asta? Doamna Firea, susținerea acordării de finanțări nerambursabile de către ARCUB este unul dintre lucrurile care vă fac cinste național și internațional! De ce ați vrea să renunțați la asta?

March 16, 2018
by raluca.pop
Comments Off

Cei care rămân și cei care pleacă

Acum ceva timp am citit un articol care spunea că oamenii nu părăsesc locuri de muncă și organizații, ci ajung să plece din cauza șefilor și a celor cu care lucrează. Deși văd limite serioase la această teorie, care pare mai potrivită organizațiilor cu sisteme fără multe niveluri ierarhice și în care managerii au libertatea de a regla sistemele de recompense pentru angajați, există o măsură de adevăr, cred. Uneori, însă, a pune astfel problema nici nu are sens. Unii nu își permit să plece de la un loc de muncă atunci când devine rău, pentru că financiar nu pot. Eu, din fericire, am avut noroc și am putut să fac asta până acum. Am plecat pentru că nu mi-am mai găsit locul, pentru că credeam că trebuie să mă implic în alte lucruri, care mi se păreau mai importante și am vrut să am timp de ele. Nu mi-am dorit să lucrez neapărat în ONGuri și cu atât mai puțin să fiu manager, dar am ajuns să fac asta pentru că nu am crezut că pot rămâne acolo unde am ajuns, că ce am de făcut nu poate fi făcut de acolo. Nu știam exact ce urmează și ce înseamnă pe termen lung să construiești un ONG cultural și să îți dezvolți o carieră de independent.

Zilele acestea realizez alături de alți colegi vizite în orașele mai mici sau mai mari și în mai multe comune din țară, unde mă întâlnesc cu reprezentanți ai unor autorități locale și instituții publice  variate – de la muzee la case de cultură, centre culturale, instituții de spectacole și concerte și biblioteci. Majoritatea directorilor din instituțiile de cultură și a specialiștilor pe care îi întâlnim sunt persoane cu vechime mare în aceste instituții, unii de mai bine de 25 de ani. În cazul managerilor, fiecare a avut timp să își construiască un profil de profesionist, să cunoască și să fie cunoscut de către autoritatea locală – primărie sau consiliu județean – în subordinea căreia se află instituția, să dezvolte un mod aparte de a realiza misiunea sa publică și de a se poziționa față de alți actori culturali. Sunt multe lucruri de discutat și sper să găsesc la un moment dat cheia de a le prezenta fără a vulnerabiliza pe nimeni, dar iluminând diverse strategii personale și situații pe care aceștia au fost nevoiți să le rezolve. Ce mă preocupă este ideea de atașament, valoarea pe care „a rămâne într-un loc” o are și felul în care se poate completa cu ceea ce aduc cei care sunt „în mișcare”.

Cred că este una dintre cheile în care poate fi citită relația dintre instituțiile de cultură și ONGuri, dintre managerii culturali din sistemul public și cel independent, dintre angajați și colaboratori, sau chiar dintre membrii fondatori ai unui ONG și cei cu care se asociază temporar pentru anumite proiecte, dintre felul în care se interpretează performanța sau calitatea serviciului cultural în cazul celor două, despre felul în care sunt primiți în echipele stabile colaboratorii noi, care se știe că vor pleca după scurt timp.

Lucrând în ultimii 11 ani în peste 15 proiecte, cu o medie de „stat pe loc” de aproximativ un an atunci când am fost angajață – altul decât asociația pe care am înființat-o alături de Bianca și Ioana în 2012 – această stabilitate este  atractivă. Un loc de care să te atașezi, alături de care să crești și pe care să ajungi să îl cunoști bine de tot; o echipă relativ stabilă alături de care să petreci primăvară după primăvară, cu care să muncești pentru a realiza proiecte noi și să îți vezi realizate măcar parțial ideile. De fapt, o idealizare a unei permanențe care să îți dea timp să ajungi să îți faci treaba bine, pe un salariu pentru care nu trebuie să te lupți prin aplicații în fiecare an de mai multe ori și un buget care sigur că nu e automat asigurat, dar pentru care dacă ajungi să stai suficient de mult pe post, ajungi să știi ce să cedezi și cât, pentru a împăca și interesele autorității publice, cât și rolul instituției. Iar dacă nu ești „sef”, ci te încadrezi într-o astfel de structură ca specialist, confortul psihic de a fi stăpân pe meseria ta.

Liniștea pe care ți-o oferă satisfacția că îți faci bine meseria mi se pare foarte importantă, iar așa cum văd eu lucrurile, sunt anumite profesii care îți permit să îți faci treaba bine, chiar dacă organizația în care lucrezi nu funcționează chiar cum trebuie, dar atâta timp cât ai totuși o stabilitate a veniturilor și condițiilor de lucru. Sigur, vor fi anumite aspecte dificile și poate chiar umilitoare, dar dacă ești profesor, muzeograf, bibliotecar, ești totuși relativ stăpân pe ce se întâmplă cu munca ta. Cei care lucrați astfel puteți avea obiecții, dar pentru mine cel puțin așa pare situația comparativ cu alte profesii și roluri, cum ar fi cea de cercetător de politici publice, facilitator cultural, formator, manager cultural independent, om de PR, cei ca mine și în general ONGiștii, care adesea nici nu știu cum să își mai numească meseria și sunt nevoiți să țopăie din proiect în proiect oferind pastile din ceea ce știu și învățând să nu se atașeze prea mult de idei și de activități, pentru că sunt efemere și fragile.

Sentimentul meu e că în timp, cei care lucrăm fragmentat ajungem vrem-nu vrem persoane-instituții nu neapărat din infatuare sau ca intenție, ci pentru că singurul lucru asupra căruia chiar avem controlul este propria persoană, pe care o putem asambla în așa fel încât să facă cât mai mult bine, acolo unde ajunge să fie, pentru că singura stabilitate posibilă când lucrezi așa este împăcarea cu propria conștiință.

Cred că o discuție care merită purtată este felul în care cei care stau pe loc (fără a implica nicio conotație negativă acestui atribut!) și cei care se mișcă pot lucra împreună mai bine. Care este valoarea pe care o aduc migranții profesionali instituțiilor cu echipe stabile și bine sudate și cum dezvoltăm proiecte în care să aibă un rost și să se simtă măcar un timp, și ei, că au un loc?

March 13, 2018
by raluca.pop
Comments Off

Prin ochii publicului (1) – Când cultura nu este o alegere de viață

Cine mă cunoaște a văzut cu câtă pasiune mă implic în proiectele pe care le realizez, în dezbaterea de idei care mă frământă. Este un lucru pe care îl știu despre mine și care se remarcă relativ repede într-o discuție. Intru rapid și ies greu din starea aceea de flux în care creativitatea și concentrarea își dau mâna și în care ideile se simt bine, se înlănțuie și se nasc unele din altele. Motiv pentru care și obosesc destul de repede. Atunci când am înțeles că voi lucra cu pasiune în domeniul culturii m-am implicat să îi cunosc cât mai mulți dintre cei care fac lucrurile să se întâmple și m-am avântat să înțeleg cât mai bine cum funcționau nu doar organizațiile lor, dar și echipele lor, ideile și cum se înlănțuiau proiecte, evenimente pentru a ajunge să se manifeste. În perioada 2009-2012 am respirat pentru a fi o parte din ceea ce înțelegeam a fi sectorul cultural independent, lucrând cot la cot cu oameni capabili, care făceau ceea ce percepeam a fi proiecte foarte importante, care nu primeau recunoașterea pe care o meritau. Nu existau prea multe seri libere și aproape toate gândurile mele se duceau către condițiile dificile de muncă și producție culturală în care se întâmplau toate aceste evenimente și proiecte. Ulterior ritmul s-a mai domolit, inclusiv datorită unor schimbări in viața personală, dar nu doar din acest motiv.

Fiind implicată din 2012 în prezent în proiecte care m-au expus la realități din mediul rural și mic urban, unde primăria, școala, biblioteca sau muzeul constituiau singurele generatoare de cultură publică, lucrurile au început să se relativizeze iar ideea că aceste realități sunt cele care contează mult, poate mult mai mult, a început să încolțească în paralel cu realizarea că nu pot ține pasul cu toate evenimentele mici și mari, dar mai ales cu starea de perpetuă discuție, nemulțumire și chin din sectorul cultural independent, de luptă permanentizată și conceptualizată ca o muncă fără de sfârșit pentru a convinge că și aici merită să se investească bani mai mulți și mai cu cap, că și aici există oameni capabili, care merită invitați la consultări publice, care ar trebui să aibă acces la concursuri pentru funcții publice, chiar dacă nu au lucrat ani de zile cu contract de muncă, nu au licența în domeniul corect etc.

Din păcate, ăsta este subiectul care ține pagina aproape oricărei întâlniri cu cei care lucrează în sistemul privat nonprofit din România, cei care au ales să trăiască din ceea ce câștigă lucrând astfel, dintr-un sistem de puzzle-uri de colaborări, proiecte proprii și eventual un job stabil prost plătit cu normă întreagă sau parțială.

A lucra în sectorul cultural independent pare de fapt nu doar o alegere de viață și, dacă stai prea mult timp aici, devine chiar o alegere pe viață, chiar dacă în practică înseamnă de multe ori colaborări frecvente cu sectorul public cultural sau cu cel orientat către comercial. Motivul este că odată ce ai făcut-o pentru mai mult timp, tranziția către sectorul cultural public devine aproape imposibilă (pentru că nu mai ai vechimea necesară, pentru că nu ai portofoliul de programe importante, ci doar o sumă de multe fragmente de colaborări etc). Cât despre sectorul cultural orientat către zona comercială, impresia mea este că cineva cu un profil orientat către zona nonprofit poate deveni interesant ca angajat doar dacă persoana poate demonstra competențe deosebite în a face lobby către administrația publică sau de a lucra cu comunitate pentru a genera o imagine pozitivă companiei. Câte joburi de acest fel sunt, pentru câți oameni?

Realitatea culturală divizată în sectorul independent și cel public pleacă de la recunoașterea condițiilor diferite de muncă, personal și ca organizație, însă a rămâne în acest punct ignoră celălalt capăt al actului cultural – publicul. Publicul este cel pe care nu îl interesează ce organizație îi oferă experiența culturală, atât timp cât este una care îi oferă un timp petrecut cu sens și pe care și-l permite financiar (costuri, da).

Identitatea celor care lucrăm în domeniul culturii este dificil să fie percepută clar ca a fi și cea de public al actului cultural, deși suntem și noi vizitatori, spectatori, cititor. A te reprezenta ca cineva pentru care cultura nu este alegerea de viață, pentru care a participa la un festival sau la un eveniment nu este un act profesional, de conectare la o comunitate și a afla care sunt ultimele tendințe, ci doar eventual o bucurie intelectuală sau o ocazie de a ieși cu prietenii în oraș, este dificil dacă lucrezi în domeniu.

Experiența de a spune „nu” invitațiilor la lansări de carte, dezbateri, spectacole, festivaluri, expoziții, de a alege ca și cum ai fi cineva care nu este interesat de cultură ca sistem și profesie, ci este pus doar în fața unei alegeri de a petrece un timp liber de muncă, este nu doar o expresie a unei alegeri conștiente, ci este o încercare de a înțelege ce anume din actul cultural este o parte esențială a vieții proprii și ce este doar o încercare de a-ți face treaba bine. Câți dintre omnivorii culturali reușesc să distingă între cele două și care este sensul culturii în viața lor? Ce așteptări avem de la publicul nostru și cum ne construim proiectele dacă nu vedem că arta ca muncă și arta ca alegere de viață nu se pot confunda decât pentru foarte puțină lume și pentru o scurtă perioadă de timp dintr-o viață?

Cum arată programele culturale receptive la ideea că publicul pe care ni-l dorim nu vrea neapărat să dea o șansă artei așa cum o vedem noi? Ce anume vrem să aducă proiectele noastre culturale în viețile oamenilor care se întâlnesc cu ea și unde are loc această întâlnire? Cât timp este rezonabil să cerem altora să petreacă cu arta? Cât timp și cu ce intensitate trăim actul cultural și de la ce punct încolo devine doar o uitare de sine mai cool?

March 9, 2018
by raluca.pop
Comments Off

Academia Română va elabora Strategia națională în domeniul Culturii

Dintr-un articol publicat de AGERPRES aflăm azi că „Academia Română a semnat vineri un protocol de colaborare cu Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale (MCIN), documentul având drept scop înfiinţarea Senatului Culturii, organism cu rol consultativ, prin intermediul căruia MCIN va beneficia de consiliere de specialitate din partea forului academic în configurarea politicilor publice din domeniu.” Din același articol aflăm că „din Senatul Culturii fac parte preşedintele Academiei Române; ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale; preşedinţii următoarelor secţii ştiinţifice ale Academiei Române: Secţia de Filologie şi Literatură; Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie; Secţia de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie; Secţia de Arte, Arhitectură şi Audiovizual; Secţia de Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei; reprezentanţi ai uniunilor de creaţie şi personalităţile relevante ale acestora. La lucrările Senatului Culturii pot fi invitate şi alte personalităţi relevante, aparţinând tuturor mediilor de activitate.”

Unul dintre obiectivele Senatului Culturii este „elaborarea Strategiei naţionale în domeniul Culturii, pe termen lung”.

Presupunând că este vorba despre strategia națională pe termen lung în domeniul Culturii, nu realizarea pe termen lung a unei strategii naționale în domeniul Culturii, această decizie reprezintă o alegere tactică pe care niciunul dintre miniștrii Culturii de după 1990 nu cunosc să fi avut curajul să o mai fi făcut-o până acum: să încredințeze Academiei Române și reprezentanților uniunilor de creație procesul de conceptualizare și programare a acțiunilor administrației publice centrale în domeniul culturii.

Această situație îndrăznesc să spun că sfidează eforturile realizate până acum în acest domeniu de către Ministerul Culturii și cei care au crezut în rostul său pentru cultura română, care au investit în capacitatea sa instituțională de a formula politici publice și de a stabili programe strategice pentru sectoarele culturale și creative: începând cu prima strategie națională pentru cultură realizată la noi în 2001 în cadrul unui proiect PHARE și continuând cu alte strategii nișate (pentru descentralizare, pentru patrimoniu cultural național etc) sau demersuri de politică publică. Nu este vorba de a preamări niște rezultate remarcabile în implementarea angajamentelor și viziunii asumate în urma acestor inițiative de politică publică, pentru că din păcate nu a fost cazul, dar este totuși vorba de demersuri realizate în sensul misiunii de planificare a acțiunii administrației publice centrale care își asumă un rol de analist și vizionar al unui set de comportamente instituționale în sectoarele culturale și creative.

Ministerul Culturii și Identății Naționale are în acest moment pe masă nu una, ci două strategii care așteaptă să fie aprobate prin Hotărâre de Guvern (doar una dintre ele, evident): Strategia pentru Cultură și Patrimoniu Național 2014-2020, elaborată de Centrul de Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii (actualmente Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală – INCFC), și Strategia pentru Cultură și Patrimoniu Național 2016-2022, care reprezintă o revizuire a măsurilor propuse, pe noi coordonate, din cuprinsul strategiei anterioare, realizată de echipa MCIN cu sprijinul INCFC în 2016. Ambele strategii au trecut la momentul respectiv prin procesul de consultare și dezbatere publică, iar cea din 2016 a fost pe punctul de a fi votată la finalul anului 2016, acest lucru neîntâmplându-se din cauza lipsei de timp necesare pentru a primi avizele tuturor ministerelor vizate (fiind vorba despre o regândire a măsurilor, care punea cultura în centrul proceselor de dezvoltare și o conecta cu activitatea din educație, mediu, economie, dezvoltare urbană și rurală, includiv teritorială integrată, afaceri externe etc, procesul a fost mai laborios).

Unitatea de Politici Publice din cadrul MCIN a fost implicată în acest proces și poate oricând să argumenteze felul în care s-a construit argumentarea, s-au identificat prioritățile și s-au stabilit măsurile propuse. De altfel, la revizuirea strategiei au participat nu doar specialiști din cadrul ministerului și INCFC, ci și experți externi, persoane cu activitate de cercetare în mediul universitar în domeniul industriilor creative. Personal am fost implicată în coordonarea acestui proces din poziția de consilier al ministrului Culturii, doamna Corina Șuteu. Experiența mea în domeniu este de colaborări cu operatori culturali publici și privați, dar și studii de specialitate în domeniul politicilor culturale, coordonarea procesului de realizare a strategiei culturale pe termen lung a Municipiului Timișoare și diverse activități de cercetare și facilitare a proceselor de guvernare participativă. În 2013 de asemenea, experții care au contribuit la strategia elaborată de INCFC au un portofoliu bogat și pot demonstra oricând competențe în domeniile culturale și creative, având atât experiență practică, cât și de cercetare și managerială în proiecte culturale și creative. Nu voi trece în revistă principalele coordonate ale celor două strategii, ci voi menționa doar faptul că acestea sunt ancorate în nevoile sectoarelor culturale și creative, formulează obiective generale și specifice și în general se referă la măsuri care privesc atribuțiile administrației publice centrale și locale.

În încheiere vă invit să consultați documentul „Strategia de Dezvoltare a României în următorii 20 de ani” (2018-2028), elaborat de Academia Română, document care cuprinde un capitol intitulat „CULTURA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE NAŢIONAL, LOCALIZARE ÎN ZONA PROXIMĂ ŞI UNIVERSAL – EUROPA MULTILINGVISTĂ, CULTURA ELECTRONICĂ”.

Nu am concluzii.

Visit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed