Raluca Iacob

cultural policy analysis & planning | project management | NGOs | governance | grants | culture in schools | audience development

February 16, 2018
by raluca.pop
1 Comment

Ce ar însemna aplicarea unei gândiri strategice pentru AFCN

Pentru că în România orice opinie critică riscă să fie considerată o poziție potențial distructivă, în care cineva are ceva cu altcineva și se exprimă pentru a se război sau cu o sumă de interese ascunse personale legate de vreo funcție sau vreo ascensiune profesională negociată în schimbul răfuielii, aș vrea fac o precizare la postarea de miercuri.

Nu am intenționat și în continuare nu intenționez să atrag asupra conducerii și Consiliului AFCN o impresie de neprofesionalism. Motivele pentru care am ales să merg miercuri la consultare și apoi să scriu cu un strop de patos despre experiență sunt pe de o parte faptul că în ultimii ani am avut atât experiența de beneficiar, cât și pe cea activist pentru îmbunătățirea practicilor sale de funcționare și, da, rar, și pe cea de evaluator. Pe de altă parte, pentru că din 2014 încoace am contribuit la gândirea și realizarea unor documente de planificare culturală (strategia culturală a Timișoarei și strategia națională pentru cultură și patrimoniu național) iar pregătirea mea este în politici culturale, lucrarea mea de dizertație fiind tocmai despre schimbarea cadrului de reglemantare începând cu 1996 sub influența activităților de advocacy din domeniul cultural, mă interesează AFCN ca finanțator național al proiectelor culturale și editoriale. Legat de asta, aș sublinia faptul că este singura entitate publică cu o astfel de misiune, că instituția a evoluat foarte mult într-o direcție pozitivă, că valoarea bugetelor totale a crescut considerabil și că deschiderea sa către conversații și consultare din ultimii ani este evidentă.

Pentru că am văzut că mesajul postat de mine a circulat și a stârnit atât reacții de susținere, cât și mesaje defensive, dar și pentru că am citit cu interes propunerile pentru schimbarea cadrului de finanțare construit de AFCN înaintate de colegul Cosmin Manolescu, am simțit nevoia unui răspuns.

A aplica o gândire strategică pentru AFCN (sau pentru altă instituție) nu este scuza nepriceputului, care caută o formă pentru a justifica lipsa de idei pentru măsuri concrete. Sigur, a spune că „e nevoie de o strategie” este o frază pe care o auzim mult prea des și din gura unora care se ascund în spatele ei de fapt pentru a masca impotența profesională sau lipsa de disponibilitate pentru a-și asuma orice idee sau acțiune, înainte de a fi securizați printr-un document. Din cauza acestora, dar și a lipsei de cunoaștere despre cum se lucrează cu o strategie într-o instituție și, chiar mai greu, inter-instituțional, fraze precum „e nevoie de o strategie” au ajuns să aibă un ecou similar cu „hai să mai facem un grup de lucru” sau „e nevoie de un nou comitet”, care au o reputație extrem de proastă pe la noi, tot din păcate.

Dacă reușim să ne descotorisim măcar pe durata în care citim acest text de această conotație, ne va fi tuturor potențial mai bine.

De ce? Pentru că a spune că e nevoie de o strategie nu înseamnă, de fapt, decât a spune că atunci când te pregătești să iei o decizie e nevoie să aplici o gândire cuprinzătoare asupra acțiunilor tale viitoare, ținând cont de istoric, de contextul în care te găsești și pe care îl estimezi și de alții care contează pentru tine. A spune că ai nevoie de o strategie e echivalent cu a spune că atunci când vrei să organizezi un festival, de pildă, ai nevoie de o planificare – nu doar în sensul de organizare pentru administrare, ci și pentru a poziționa proiectul în relație cu alte festivaluri, cu comportamentul de participare al publicului, cu valorile echipei etc.

Pentru AFCN, a avea o strategie ar însemna de fapt să ofere un răspuns cu privire la scopurile și obiectivele sale posibile pentru următorii ani. Aceasta însemnă, da, aflarea nevoilor operatorilor culturali potențiali beneficiari, dar nu doar asta. Ar presupune luarea în calcul a comportamentelor de consum cultural și identificarea acelor zone/segmente de public care momentan nu au acces la actul artistic sau la valorile de patrimoniu. De asemenea, ar însemna cartarea altor finanțatori pentru proiecte culturale – publici și privați – activi și începerea unei conversații cu aceștia, pentru identificarea zonelor de suprapunere, potențialelor parteneriate și a vedea, scăzând, ce rămâne complet descoperit ca tip de proiect și ca grup de consumatori. Mi-a rămas în minte graficul prezentat de doamna Irina Cios miercuri la întâlnire, cu acele județe (multe!) din care nu vine nicio propunere de proiect sau cele care vin nu sunt câștigătoare. Este aceasta o problemă care trebuie adresată de AFCN sau este doar un simptom al unei probleme mai grave, pe care AFCN nu o poate de fapt adresa direct, pentru că nu are resursele la dispoziție, dar care ar trebui discutată cu Ministerul Culturii și Identității Naționale și autorități ale administrației publice locale?

Partea bună este că AFCN nu trebuie să ia de la capăt toate analizele și cartările de nevoi și aspirații ale operatorilor culturali. Mai multe orașe din România au strategii culturale locale în vigoare, unele județe de asemenea au astfel de instrumente. Există o strategie națională, care la rândul ei sintetizează problemele existente, oferă o viziune și un ghidaj al măsurilor. Un sistem de orientare minimal există, deci, și pentru AFCN.

Ceea ce nu pot oferi aceste analize și strategii sunt răspunsurile la dilemele mari, care privesc alegeri între a sprijini actorii culturali capabili și care inovatori și a sprijini creșterea capacității organizațiilor culturale în zone unde acum este aproape deșert, între a finanța arta neimplicată social sau a te concentra pe acele proiecte care își asumă un rol în societate, de a te concentra pe cercetare sau pe producție, pe arhivare sau pe valorificare inovatoare a patrimoniu, pe investiția în susținerea operatorilor culturali nonprofit sau și a celor publici etc. Sigur, alegerile acestea nu sunt exclusive și de fapt aici este capcana. În lipsa asumării unei viziuni clare, pare că le poți face pe toate. Pe toate câte puțin și nimic clar. Iar operatorii culturali s-au prins și ei și fiecare face din fiecare câte puțin: un pic de performanță artistică, un pic de accesibilizare, un pic de cercetare, dar și un strop de producție originală, o temă implicată social, dar fără exagerări, un partener public și unul privat și gata proiectul. Cei care s-au specializat în a „scrie proiecte” pentru AFCN au învățat și ei care este mixul câștigător și cum să echilibreze fin toate aceste ingrediente.

Problema acestor aglutinări nu este una de fond, căci este firesc într-o anumită măsură să te dezvolți pe toate coordonatele în timp, ca organizație și ca proiect. Dar nu este posibil să le faci pe toate nici ca finanțator, nici ca operator cultural, mai ales atunci când banii pe care îi ai la dispoziție sunt maxim 12.000 euro/proiect din partea AFCN și foarte puține alte resurse real disponibile pentru a fi accesate. Aici o strategie pentru AFCN, care ar pleca de la o privire atentă în jur și ar stabili câteva obiective doar pentru următorii ani, ar putea ulterior declina mult mai ușor din ele ce este de făcut, inclusiv designul ariilor, valoarea finanțărilor și conținutul grilei de evaluare. Unii vor suferi, alții se vor revolta, dar asta e normal.

La final, doar câteva cuvinte despre rolul consultării. Ceea ce am văzut miercuri la întâlnire cu AFCN nu a fost de fapt o consultare, ci o conversație. Ceea ce este foarte necesar și, cu unele îmbunătățiri de metodă de facilitare a discuțiilor, se va dovedi foarte utilă (de altfel, conversația a continuat și ulterior, prin Facebook: Dragoș Neamu a înaintat o serie de propuneri concrete despre arii și valoarea finanțărilor, iar Cosmin Manolescu de asemenea, pe blogul său).

Știu că azi la ora 15.00 Consiliul AFCN se va întâlni pentru o ședință în care se va discuta despre sesiunea de finanțare a proiectelor culturale care va debuta la 1 martie. Contribuția mea la această conversație ar fi: cred că nu este benefică operarea unor schimbări majore de design de arii și valori ale granturilor acum. Ar bulversa operatorii culturali care și-au pregătit deja ideile de proiecte și se bazează pe ceea ce se cunoaște deja despre arii și bugete. Părerea mea este că următoarea perioadă de timp merită alocată discutării valorilor acestui Consiliu și ale conducerii sale, priorităților așa cum le vede fiecare, analizei contextului în care operează AFCN și a situațiilor altor finanțatori, inclusiv prin confruntarea cu strategiile culturale locale și națională existente, întâlniri cu alți finanțatori public și privați și apoi definirea unui document de gândire strategică pe următorii ani, care să fie pus în consultare publică anul acesta. Iar conversația cu operatorii culturali să continue.

February 14, 2018
by raluca.pop
1 Comment

De ce am plecat de la consultarea AFCN

AFCN a propus și organizat azi (14 februarie 2018) o primă întâlnire cu recent-numitul Consiliu AFCN. O inițiativă binevenită, din seria semnelor de deschidere ale instituției sub conducerea managerului Irina Cios, care a reușit în ultimii ani să organizeze mai multe consultări publice – nu doar în București – și să schimbe unele condiții de funcționare ale programului de finanțare și ale instituției în direcția dorită de operatorii culturali și benefică derulării proiectelor (în acest sens, un cuvânt de mulțumire merită adresat și membrilor Consiliului AFCN din ultimii doi ani).

Mai mult de 50 de oameni ne-am întâlnit la Ceainăria Cărturești Verona și, după o prezentare necesară a contextului discuției, cuvântul a fost oferit reprezentanților operatorilor culturali prezenți. S-a discutat pe sărite și intercalat despre calitatea evaluărilor, designul ariilor tematice, eligibilitatea solicitanților, valoarea granturilor, potențiale conflicte de interese și priorități. Intervențiile au fost calme pe alocuri, agresive în a două oră de discuții – din cauza unui participant care efectiv urla pentru a-și face ideile cunoscute și mai convingătoare și care nu putea fi convins să recurgă la un ton mai potrivit unei conversații constructive. Probabil va exista o sinteză a discuțiilor ulterior, nu intenționez să o scriu eu.

De ce am plecat înainte de încheierea întâlnirii?

Pentru că discuția nu avea nicio structură și nu era moderată la nivel de conținut, cu o minimală agendă (listă de subiecte), ci doar se răspundea observațiilor primite și se oferea cuvântul următoarei persoane.

Pentru că, deși am înțeles că acest Consiliu nu a avut timp pentru formularea unor puncte de vedere pe anumite subiecte și a unor propuneri, cred că se putea organiza mai bine întâlnirea și se putea gândi o declarație de principiu generală și câteva direcții principale, să știm care este gândirea sa pentru viitor măcar în linii mari. Poate asta ar fi însemnat amânarea consultării publice cu câteva zile, dar nu cred că asta ar fi fost o problemă.

Pentru că formula de discuție a produs haos. Există metode de facilitare a discuțiilor de grup. De exemplu, se puteau organiza grupe de discuție pe problematicile principale (care erau intuitive, deja se cunosc principalele arii de interes) utilizand metoda world-cafe (ex: grupa 1 – procedura de evaluare și calitatea evaluatorilor; grupa 2: ariile tematice; grupa 3: prioritățile transversale; grupa 4: grila de evaluare).

Pentru că nu există analize care să ne spune care a fost impactul proiectelor finanțate de AFCN în acești ani și noi ne zbatem ca chiorii pe chestiuni care țin de mecanica finanțării și emitem fiecare opinii disparate despre priorități în orb. Nu avem cercetare în acest sens, nu avem fundamentare profesionistă de nevoi cu metode profesioniste.

Pentru că rolul consultării publice cu beneficiarii finanțărilor poate fi foarte productiv pentru identificarea nevoilor și a aspirațiilor operatorilor culturali, dar soluțiile de tehnică legislativă și de politici publice nu se construiesc cu ei, ci cu specialiști în aceste lucruri – oameni care au studiat politici publice, care au aprofundat la nivel de sistem și comparativ acest tip de actori ai finanțărilor nerambursabile. Ei construiesc soluțiile, ei au această expertiză, chiar dacă beneficiarii pot veni și ei cu idei și e bine să o facă.

Pentru că organizând astfel consultările nu se recunoaște expertiza în domeniu și nu se apreciază perspectiva macro, consultări organizate în acest fel egalizând expertiza celor care implementează proiecte cu cea a celor care se apleacă asupra gestiunii finanțărilor nerambursabile ca parte a profesiei lor – fie că sunt cercetători în politici culturale, fie că sunt manageri culturali cu experiență de advocacy și structurare a domeniilor sau evaluatori experimentați.

Finalmente, am ales să plec înainte de finalul întâlnirii pentru că de aproape zece ani nu facem decât să formulăm propuneri ca diverse grupuri, coaliții, organizații, ceea ce e în regulă, dar trebuie să admitem că deciziile strategice nu se pot constitui doar dintr-o deliberare continuă, o țopăială de la an la an, ci e nevoie de un angajament strategic institutional pe termen mediu, care să țină cont de viziunea managerului AFCN, de politicile publice și planificările culturale naționale și care să valorifice expertiza membrilor Consiliului.

Doamna Irina Cios a dat dovadă de leadership și angajament în serviciul sectorului cultural, multe lucruri bune s-au schimbat în ceea ce privește mecanica finanțărilor, promovarea proiectelor (inclusiv prin Premiile AFCN) și funcționarea Consiliului.

Definirea unei strategii a AFCN (nu doar a Consiliului AFCN, ci și a conducerii) – inclusiv componenta de evaluare de impact a proiectelor – și îmbunătățirea metodelor de consultare publică cred că pot fi un nou obiectiv necesar.

Consultările publice sunt un semn de bunăvoință, deschidere și o bună practică a guvernării participative, dar cred că trebuie înțeles mai bine care sunt limitele acesteia și ce nu pot înlocui. Nu pot înlocui expertiza oferită de specialiști, nu pot înlocui o strategie bine pusă la punct și nu pot înlocui evaluarea profesionistă a impactului intervenției culturale.

January 25, 2016
by raluca.pop
Comments Off

București în competiția pentru Capitală Europeană a Culturii 2021 – rolul ARCUB

4 orașe din România au intrat în decembrie 2015 în finala pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii: Timișoara, Cluj, Baia-Mare și București. Noile dosare de candidatură urmau a fi depuse în iunie 2016 pentru evaluarea de către juriul competiției. Noul calendar de pe site-ul Ministerului Culturii arată însă că organizarea selecției finale este stabilită pentru luna septembrie, urmând ca orașul câștigător să fie anunțat până la finalul anului. Se evită astfel suprapunerea termenului limită de depunere cu alegerile locale din România, campania electorală urmând a începe pe 7 mai iar alegerile pe 5 iunie. Asumarea politică a candidaturii este un criteriu important de selecție. De altfel, primarii au susținut alături de echipa responsabilă pentru elaborarea dosarului de candidatură prezentarea din decembrie 2015 de la Ministerul Culturii, în cazul celor 14 orașe înscrise în prima etapă a competiției. Colaborarea între administrația publică locală, operatorii publici privați și publici și mediul de afaceri este esențială pentru proiectele propuse iar sprijinul pe termen lung din partea partidelor politice ar trebui să fie o  garanție a asumării pe termen lung a demersului.

Toate orașele care participă își doresc să câștige, dar procesul prin care trec este de fapt mai important. Nu cu această idee se conving sponsorii și consilierii locali să susțină demersul, dar pentru noi, ceilalți, este – sau cred că ar trebui să fie – principalul obiectiv. E mai puțin important care oraș va fi efectiv Capitală Europeană a Culturii, important e ce procese de lucru și de finanțare dezvoltă, cum are loc învățarea între administrația locală și operatorii culturali. De asemenea, alături de munca împreună între politic-administrativ-public-privat-cetățean într-un efort de echipă, un efect imediat este profesionalizarea activității în zona politicilor culturale.

La momentul depunerii dosarului în septembrie 2016, toate orașele rămase în competiție vor trebui să aibă o strategie culturală pe termen lung votată de Consiliul Local (respectiv de Consiliul General, în cazul Bucureștiului). Timișoara, Clujul și Baia-Mare au deja aceste strategii, Bucureștiul lucrează încă. Acesta ar fi un punct slab al orașului în acest moment, pentru că apropierea alegerilor aruncă semne de întrebare asupra asumării reale a acțiunilor, programelor și proiectelor propuse pe termen lung deja stabilite, cum știm că de cele mai multe ori noile echipe din primării vin cu noi priorități în minte, noi proiecte și noi prieteni care să le realizeze, chiar și atunci când există strategii și planuri cadru asumate. Vor profita candidații de lipsa unei strategii culturale pentru a transforma subiectul în unul electoral, cu proiecte populiste propuse pentru a impresiona, și mai puțin pentru a hrăni și structura competent acțiunea culturală? Există acest risc.

Atuul instituțional al Bucureștiului este ARCUBul. Dacă Timișoara și Baia-Mare și-au propus în strategiile culturale actuale să înființeze centre de proiecte culturale, Bucureștiul are încă din 1997 un serviciu public de cultură care reprezintă acest tip de instituție. Confirmarea acestui rol s-a întâmplat în 2014, când ARCUB a primit girul Primăriei Generale a Municipiului București să facă toate demersurile necesare elaborării dosarului de candidatură iar în 2015 acest angajament a fost întârit prin protocolul de colaborare semnat de partidele politice pentru susținerea participării la competiție.

ARCUB nu este o instituție perfectă, o consultare publică care să pună în dezbatere felul în care sunt luate deciziile și coerența acțiunilor între departamentele instituției (de pildă, cel care se ocupă de strategia culturală și cel care se ocupă de dosarul de candidatură; sau cel care se ocupă de finanțare proiectelor culturală și cel care concepe și realizează activitățile culturale și artistice marca ARCUB) ar fi binevenită. Aceste lucruri reale, care pot fi îmbunătățite, nu sunt însă printre motivele invocate de Consiliul General al Primăriei Municipiului București pentru transformarea ARCUB dintr-un serviciu public de cultură într-o instituție publică de cultură de interes local, încadrată în categoria “instituție de spectacole de proiecte”. De altfel, motive nu sunt invocate, referatul de specialitate mai degrabă enumeră atribuții ale instituției, care s-ar constitui într-un argument suficient pentru această reîncadrare. Argumentul pare mai degrabă a fi unul de clarificare a rolului pe care instituția deja l-ar ocupa, dar acesta se susține doar parțial. Nimic din ce a făcut în ultimii 2 ani ARCUB nu recomandă considerarea instituției drept strict o instituție de spectacole.

Ce implică această reîncadrare? În primul rând, limitarea activităților ARCUB la cele aferente artelor spectacolului. În al doilea rând, organizarea unui concurs pentru ocuparea postului de director, pe baza unui concurs de proiecte de management. Ce consecințe au aceste cerințe?

În primul rând, o inițială neclaritate cu privire la ce roluri și sarcini își mai poate asuma instituția cu privire la elaborarea strategiei culturale a Bucureștiului (al cărui proiect îl coordona, cu participarea unor colaboratori de marcă, dintre care o amintesc doar pe doamna Corina Șuteu, recent numită secretar de stat în Ministerul Culturii). Neclaritatea în administrația publică duce la stoparea activității sau la reducerea ei drastică, riscurile fiind mari și disponibilitatea de a face ceva greșit, ulterior imputabil, mică.

O a doua consecință va fi lipsa de credibilitate a ARCUb în fața partenerilor instituționali, locali sau instituționali, pentru a mai coordona dosarul de candidatură. Retrogradată la statutul de instituție de spectacole, ce reputație va mai putea avea ARCUB pentru a propune acțiuni în alte domenii?

O a treia consecință: imposibilitatea de a mai acorda finanțări nerambursabile pe bază de proiect, mecanism transparent și competitiv, prin care ARCUB intenționa să dezvolte prioritățile din strategia culturală și pentru programul de pregătire al propunerii pentru Capitală Europeană a Culturii.

A patra: fragilizarea structurilor parteneriale asamblate cu greu de către ARCUB pentru identificarea programelor și priorităților pentru dosarul de candidatură: grupurile de lucru, CURATORIUM etc.

A cincea: reconsiderarea structurii bugetului ARCUB și a programelor antamate pentru 2015, pentru a se potrivi cu noua misiune, circumscrisă domeniului artelor spectacolului.

A șasea: îndepărtarea suportului pe care mai mulți operatori culturali și intelectuali în oferiseră candidaturii și unui alt fel de a face lucrurile în politica culturală bucureșteană. Nu pentru că aceștia sunt “oamenii Mihaelei Păun” sau “abonații fondurilor publice ale ARCUB”, cum s-ar putea crede, ci pentru că, trăgând linia, activitatea acestei instituții în 2015 a arătat că serviciile primăriei Bucureștiului pot avea un discurs profesionist, sunt dispuse să invețe, se deschid către parteneriate și sunt competitive la nivel național.

A șaptea: direcționarea energiei echipei administrative a instituției către elaborarea caietului de sarcini și a noului ROF, bulversarea oamenilor cu organizarea concursului pentru postul de director în cel mai important moment al candidaturii, etapa de învățare și schimbări, dacă altcineva câștigă concursul chiar înainte de depunerea dosarului.

ARCUBul nu este o instituție perfectă, dar în ultimul an a arătat că își dorește să devină un centru de proiecte și strategii culturale profesionist, transparent și participativ și a demonstrat că poate coordona elaborarea unei propuneri câștigătoare în competiția Capitală Europeană a Culturii în 2021. Măcar până în septembrie 2016, Primăria Generală a Municipiului București ar fi bine să îi lase să lucreze cum au început și să le sprijine activitatea, în primul rând prin colaborarea pentru elaborarea și adoptarea Strategiei culturale pe termen lung a orașului, de care orașul are mare nevoie.

January 2, 2015
by raluca.pop
0 comments

Oportunitatea culturii

Nu am televizor, de aceea vizita la părinți, care au unul care se întâmplă să fie cu diagonală mare, curbat, deștept, se transformă adesea în experiențe dense de vizionare. Nu sunt multe de văzut, mai ales de sărbători, când filmele mai bune sunt dublate ca timp de publicitatea agresivă, repetitivă, bezmetică, iar documentarele sunt reluări (uneori de 3 ori pe zi sau de prin 2011, în cazul celor românești). Cu toate astea, privesc ca să mă conectez la o realitate mediată care reprezintă pentru mulți români principala activitate de informare, relaxare, divertisment.

Cu ochii într-o târzie dimineață de vacanță la posturile publice naționale, ascult cu interes manageri culturali și artiști români care vorbesc despre vocație, plăcerea de a performa peste hotare și, la un moment dat, despre publicul lor. Sunt plicitisită, dar ascult stoic schematismul discuțiilor despre public și a relației sale cu creația artistică. Publicului îi place (sau nu), se bucură (sau nu), e numeros (sau nu), alege să vină la spectacol/film/muzeu/expoziție sau să stea acasă.

Stând și eu acasă pe 2 ianuarie și simțindu-mă biine să nu fac nimic productiv sau cultural, ultima remarcă legată de mersul la concert sau statul acasă ca singure alternative valabile pentru public a picat ca un câmp de flori apărut în raza unui roi de albine. M-a trezit și m-a lipit de calcultor pentru următoarele 3 ore. Mi-am amintit de un concept care mi-a deschis ochii asupra costului alegerilor pe care le facem în fiecare zi. Eram în 2006 cu o bursă la Girona în Spania, nu prea sigură de ce am plecat încă o dată în străinătate tocmai în ultimul an de facultate, așa că pentru cursul introductiv la psihologie socială am pregătit o prezentate despre costul de oportunitate. Asta era forma prin care profesorii de acolo ne recomandaseră să ne prezentăm colegilor: să povestim timp de 10 minute despre un subiect care ne pasionează. Eu am aplicat teoria și calculul costului de oportunitate deciziei de a veni la bursă în Spania. Prezentarea nu a fost populară, deși le-am dat și o formulă utilă de a decide dacă, de pildă, chiar merită să ieși la bere în fiecare seară! Oricum, pentru mine a fost un exercițiu foarte util. Rezumat, costul de oportunitate vorbește despre faptul că fiecare decizie pe care o luăm nu costă doar efectiv câți bani am dat și vom da pentru a o pune în aplicare, ci, poate mai important, ce pierdem este valoarea asociată beneficiilor pe care le-am fi avut făcând alegerea aflată pe locul 2 în topul preferințelor personale. Cu alte cuvinte, costul de oportunitate al bursei mele în Spania a fost pierderea a jumătate de an de studii în România (mi s-au echivalat doar 2 cursuri din 5), imposibilitatea de a mai da licența odată cu colegii mei și de a mă angaja mai rapid. Asta pentru că în cazul meu într-adevăr alternativa la a pleca la bursă în Spania era fix de a rămână și a termina facultatea în grafic. Dar pentru activitățile de petrecere a timpului liber, acolo unde se încadrează consumul și participarea culturală pentru majoritatea adulților, alternativele nu sunt doar între “a sta acasă” și a merge la muzeu/concert/spectacol/expoziție/festivitate (las deoparte faptul, important de altfel, că poți oricum sta acasă ȘI consuma cultură în același timp, prin lectură, consum cultural online, la TV, jocuri video, hobby etc).

Studiile despre petrecerea timpului liber sunt realizate de obicei cu scop comercial, fiind de interes în primul rând pentru companiile care vor să știe cum să abordeze mai eficient anumite categorii de consumatori. O sumară căutare pe internet arată că subiectul este popular pe categoria de vârstă tineri, pe când adulții (alături de tineri) sunt vizați de către cercetările care pregătesc candidaturile orașelor Timișoara și Cluj la titlul de Capitală Europeană a Culturii. Sunt convinsă (sau sper din tot sufletul) că o căutare pe site-urile de cercetări academice ar scoate la iveală și alte studii și cercetări pe populația României. Faptul că participarea și consumul cultural sunt surprinse în contextul activităților de petrecere a timpului liber spune de fapt că, pentru fiecare persoană în parte, cultura este în competiție, este o alternativă din multe altele pentru a petrece acest timp în afara muncii, somnului, activităților gospodărești, tratamente. Cu alte cuvinte, costul de oportunitate pentru participarea la o activitate culturală în afara casei poate fi nu doar cel de a sta acasă, ci și cel de a participa la competiții sportive, manifestări politice sau electorale, manifestări religioase, proteste, mers la mall în promenadă, petreceri, plimbări în aer liber, rebus, integrame, diverse jocuri, pescuit, rugăciune etc. Pentru publicul tânăr și pentru cel din mediu urban voluntariatul cu mize sociale, educaționale sau ecologice este de asemenea o alternativă ce merită luată în considerare.

Ce încerc să spun este poate o banalitate atunci când e enunțată, dar una care am impresia că, pentru că nu se spune des, se mai și uită uneori: oportunitatea culturii nu stă doar în beneficiile asociate consumului și participării culturale, ci și în costurile asociate renunțării la alte lucruri atractive care nu mai pot fi realizate, datorită epuizării resurselor limitate de timp, energie și bani ale fiecăruia. Și, în acest sens, ar fi poate ideal ca pe masa fiecărui manager cultural, pe lângă barometrul de consum cultural, să se afle și un barometru de petrecere a timpului liber al românilor.

January 3, 2014
by raluca.pop
Comments Off

Manager in residence at ZonaD – studio Paradis Serial

From January 20 to February 14 I will be manager in residence at ZonaD – studio Paradis Serial. This would mean to have available a space for meetings and other events that I have been planning since the end of last year. Also, very importantly, it would be an occassion to develop a common work-space with those who wish to become involved in the work of CubicMetre – resources for culture NGO. It is a great opportunity, for which I thank Cosmin Manolescu and Ştefania Ferchedău, managers of ZonaD, colleagues and friends.

December 19, 2013
by raluca.pop
0 comments

Argumentul fondurilor UE împotriva culturii

“Premierul Ponta afirmă că intenţia legată de Muzeul Antipa a fost crearea cadrului legal care să permită extinderea activităţii pe spaţii ale Muzeului Ţăranului şi atragerii de fonduri UE prin Ministerul Mediului. […] Premierul a explicat că nu era vorba despre desfiinţarea Muzeului Antipa, ci de mai mult spaţiu pentru desfăşurarea activităţii şi posibilitatea de a beneficia de fonduri comunitare prin intermediul Ministerului Mediului, dar că a renunţat la această idee pentru a nu genera noi neînţelegeri şi scandaluri politice.” (conform articol Mediafax din 18 decembrie 2013)

Un scurt comentariu cu privire la legătura dintre fondurile UE şi dorinţa de comasare MŢR/Muzeul Satului şi trecere a Muzeului Antipa în subordinea Ministerului Mediului, în atenţia premierului Ponta. 

Muzeul Antipa şi Muzeul Tăranului Român au avut acces direct la fondurile UE, nu a fost nevoie să treacă sau să aştepte să primească aceste fonduri de la Ministerul Mediului sau de la Ministerul Culturii. Faptul că nici Muzeul Antipa, nici Muzeul Ţăranului Român nu au accesat direct fonduri structurale şi de coeziune nu înseamnă că au lipsit fondurile la Ministerul Culturii, înseamnă că ceva din condiţiile de accesare ale acestor fonduri sau priorităţile pentru finanţări pentru 2007-2013 a fost de natură să îi îndepărteze, să nu facă această perspectivă atractivă sau posibilă pentru nevoile şi ideile de proiecte corespunzătoare misiunii lor. Da, Ministerul Mediului a fost autoritate pentru POS Mediu iar Ministerul Culturii nu a fost nici măcar Organism Intermediar, dar nu văd cum pe axe prioritare care ţin de ape uzate, canalizate şi zone de risc (inundaţii etc) aţi fi reuşit să includeţi şi o activitate specifică domeniului muzeal şi nici cum se va putea face ceva în viitor în acest sens.

Dacă vă preocupă cu adevărat răspunsul lipsei participării la competiţia pe proiecte pentru fondurile structurale şi de coeziune, puteţi să îi luaţi pe domnii directori ai MŢR şi ai Muzeului Antipa la o discuţie. Sunt convinsă că va fi o discuţie foarte interesantă şi cu informaţii utile, de natură să vă clarifice situaţia. Poate veţi afla ceva şi despre slaba prezenţă a culturii în priorităţile de finanţare pentru 2007-2013 şi despre birocraţia înfiorătoare aferentă accesării. Singurele proiecte cu fonduri structurale şi de coeziune care au implicat aceste instituţii în perioada 2007-2013 au fost de fapt ale Fundaţiei Culturale Artex, care a implementat în contextul Programului Operaţional Regional proiectele Muzeul national de istorie naturala “Grigore Antipa” – traditie si continuitate  cu un buget total 926.270 lei din care 632.476 lei contribuţie de la UE şi 96.731 lei de la bugetul de stat, respectiv Muzeul Tăranului Român-datini şi obiceiuri pierdute cu un buget total de 897.388 euro, din care 615.145 leu de la UE şi 94.081 lei (ambele Domeniul Major de Interventie 5.3 Promovarea potentialului turistic si crearea infrastructurii necesare, in scopul cresterii atractivitatii Romaniei ca destinatie turistica). Nu continui cu lista de proiecte realizate de Muzeul Ţăranului Român cu fonduri europene (comunitare, nu structurale, din acelea mai dificil de condus, fiind proiecte de cooperare culturală), sunt convinsă că dacă va exista interes, le veţi afla, cum veţi afla şi despre proiectele Muzeului Antipa. COMPLETARE (mulţumesc Magda Minoiu: Muzeul Naţional al Ţăranului Roman a derulat în perioada 2011-2013 proiectul IMPLEMENTARE SOLUŢII DE E-EDUCATIE IN CADRUL MUZEULUI NATIONAL AL ŢĂRANULUI ROMÂN, cu o finanţare nerambursabilă de 3.360.724 lei din care 2.743.023 lei fonduri europene din FEDR şi 617.701 lei de la bugetul de stat în cadrul Programul Operaţional Creşterea Capacităţii Economice. “Din nefericere , acest proiect nu s-a finalizat din cauza problemelor de finanţare apărute între Ministerul Culturii, Ministerul Finanţelor şi Ministerul Comunicaţiilor.” (Magda Minoiu, comentariu Facebook) ) 

Dacă aţi dorit să vă referiţi în declaraţia dvs la faptul că, poziţionat ca un muzeu al mediului, Muzeul Antipa ar putea avea mai multe şanse la finanţare în viitor, atunci cineva v-a informat incorect. Da, există un obiectiv tematic dedicat răspunsului statelor membre al UE la “protecția  mediului și promovarea uitlizării eficiente a resurselor” şi da, nu mai există precizări atât de explicite despre obiectivele ce ţin cultură sau patrimoniu în viitorul cadru de accesare 2014-2020, dar asta nu înseamnă că nu vor putea fi accesate fonduri de către operatori culturali. Cu o singură condiţie, domnule premier, şi anume ca Ministerul Culturii, Ministerul Fondurilor Europene şi Guvernul României în general să aibă inteligenţa să poziţioneze oportun rolul culturii pentru atingerea obiectivelor fondurilor UE în România şi să creeze condiţii atractive de accesare a acestor fonduri în sectorul cultural. Dacă nu se va reuşi acest lucru, da, muzeele vor avea de suferit şi vor rămâne oportunităţi nevalorificate. În orice caz, domnule premier Ponta, Ministerul Mediului nu va putea da direct Muzeului Antipa fonduri comunitare, în condiţiile în care aceşti bani vin pe bază de proiect depus la Autoritatea de Management, proiect care este evaluat şi apoi banii ar putea merge direct la muzeu?

Dar dacă vă îngrijorează accesarea fondurilor structurale şi de coeziune în cultură în general, domnule premier, atunci mai degrabă puteţi cere mai mult de la Ministerul Culturii, cum ar fi o mai energică informare şi consultanţă pentru accesarea fondurilor, o recunoaştere a acestuia ca Organism Intermediar şi în general mai multă transparenţă legată de cheltuirea banului public, deci şi european. Cum a fost posibil ca Ministerul Culturii să nu atragă deloc fonduri structurale şi de coeziune şi să nu fie prezent în nicun Comitet de Monitorizare pentru programele operaţionale din această perioadă (cu excepţia PO Dezvoltarea Capacităţii Administrative)? E o întrebare bună, vă invit să îi aflaţi răspunsul. Ar trebui de asemenea să discutaţi cu responsabilii din cadrul Ministerului Culturii, sigur vă vor oferi nişte informaţii importante. Sunt oameni capabili care se ocupă de dezvoltarea de proiecte cu fonduri nerambursabile şi este din acest punct de vedere inexplicabil cum a fost posibil ca un proiect depus de Ministerul Culturii de mai mult timp pentru finanţare din PODCA să fie încă în evaluare (este vorba despre Rețeaua Națională a Resurselor Culturale ReCultura, depus in cadrul Axei Prioritare III “Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor pentru sectoarele privat şi public”, Domeniului Major de Intervenţie 2 „Dezvoltarea şi creşterea eficienţei serviciilor publice electronice”, Operaţiunii 1 „Susţinerea implementării de soluţii de e-guvernare şi asigurarea conexiunii la broadband, acolo unde este necesar”, APEL 5).

Nu pedepsiţi Ministerul Ţăranului Român pentru problemele structurale  şi cele întreţinute chiar de Guvernul României în ceea ce priveşte finanţarea culturii pe bani publici (naţionali şi europeni) în România!

sursa foto: pagina evenimentului Facebook Salvează MTR! Identitatea, cultura şi istoria se respectă, nu se comasează grosolan

September 10, 2013
by raluca.pop
0 comments

Roșia Montană și fondurile europene pentru 2014-2020. A purtat cineva această discuție?

Particip zilele astea la Sofia la o discuție despre rolul fondurilor structurale 2014-2020 ca instrument de dezvoltare prin cultura și mă gândesc la proiectul minier al RMGC pentru Roșia Montană. Revăzând notițele despre prezența culturii și a patrimoniului în varianta de Acord de Parteneriat (AP) din iunie 2013 a României am dat peste un pasaj care mi-a atras atenția și pe care vi-l copiez și vouă mai jos, pentru informare și punere pe gânduri. Eu am câteva întrebări punând cap la cap cele două lucruri: pe de-o parte, promisiunile și intențiile pe care România le declară UE și, pe de altă parte, mizeria mersului mai departe cu proiectul minier propus de RMGC pentru Roșia Montană:

  1.  Cum pot fi acceptate de același guvern în același timp dezastrul ecologic iminent de la Roșia Montană, în cazul aprobării finale a proiectului RMGC și promisiunea (marcată cu bold și italic) de mai jos, cu privire la protejarea și promovarea patrimoniului cultural și natural pentru dezvoltare teritorială și valorificarea sa durabilă?
  2. A explorat cineva posibilitatea ca regiunea din jurul Roșia Montană să fie considerată eligibilă pentru ITI (Integrated Territorial Investment), prezentate pe larg in AP de la pagina 156 încolo)? Dar pentru alte tipuri de finanțări din viitorul cadru 2014-2020?
  3. Ce opinii ar emite UE despre promisiunile de mai jos, din Acordul de Parteneriat, dacă proiectul minier al RMGC ar trece?

Vă rog să luați în considerare faptul că AP este un document de programare menit să asigure inteligenta, eficienta și sustenabila investiţie din Fonduri Structurale şi de Investiţii ale UE în România și că nu are directă legătură cu Roșia Montană sau RMGC, ÎNSĂ părerea mea e că începe să aibă o foarte clară legătură dacă (1) principiile și orientările sale vin în contradicție cu practicile generale ale statului român de a “dezvolta” teritorii distrugându-le și (2) dacă se pierde sau se omite cu bună știință o posibilitate de dezvoltare inclusiv cu bani de la UE a regiunii Roșia Montană. Mai jos, paragraful promis: “3 INTEGRATED APPROACH TO TERRITORIAL DEVELOPMENT SUPPORTED BYTHE ESIF[...]The definition of the areas where integrated actions for sustainable development needs to be done on the basis of a set of criteria which should include: number of inhabitants and demographic dynamics, administrative functions, functional diversity, accessibility to transport systems, services of general interest provided, etc.Given the potential identified and having in regard the territorial disparities as resulted from the analysis, a series of territorial development priorities can be setout for 2014 – 2020 period:

  • Equitable access to services of general interest

Public services – known at European level as services of general interest – aim to fulfil daily needs of the population and are vital for their welfare. The citizens’ quality of life depends on these services that are essential for sustainable economic development and for social cohesion in Europe. For this reason, universal access to public services needs to be a fundamental right and a pillar of the social European model.In Romania the general accessibility of rural areas is a major problem that has been constant in time. The connection of rural areas to the major transport network and to the public utilities of higher (urban) level is generally low and is a major problem for development opportunities.This is why it is necessary to ensure a territorial balance concerning the access to services of general interest, given the clear discrepancies between more developed territories and less developed ones, as well as between densely populated and sparsely populated areas. Ensuring equitable access to services of general interest is also the most important component of the combat against poverty and also contributes to prevent the expansion of this phenomenon. In this context, Romania’s efforts should be focused on two directions: to ensure the preservation and protection of natural and cultural resources, but also to capitalize in sustainable manner these resources. For this, it could be envisaged actions for conservation, stopping interventions with negative impact, promoting tourism,raising awareness of local communities concerning heritage values and their vulnerability etc.” (p153-154)

credit foto: Bianca Floarea

July 14, 2013
by raluca.pop
0 comments

3 motive egoiste pentru care lucrătorii competenți din administrația publică ar putea să-și dorească consultare publică și transparență

Context: la puțin timp după postare am primit un comentariu care sugera că textul de mai jos e scris la supărare, eventual nițel ironic – adaug eu. Intenția mea și motivația nu sunt însă astea. Mai degrabă, citiți textul de mai jos ca o încercare de a gândi pe bune și din partea cealaltă. Uneori avocații bunei guvernări am impresia că umblă insistent cu normativul în băț fără a încerca să convingă (sau să afle) care ar putea fi utilitatea reală pentru cei care lucrează în administrația publică, dincolo de argumentele standard ale “serviciului în slujba cetățeanului”. Cumva, nu mi se pare complet OK. nici pentru puterea noastră de persuasiune, nici pentru relația umană pe care o stabilim și pe care o construim. E nevoie de mai mult decât atât.

O să vă spun azi de ce cred că în primul rând lucrătorii competenți din instituțiile publice trebuie să își dorească ca deciziile lor să fie comunicate publicului și să fie supuse dezbaterii publice și să inițieze astfel de acțiuni. Cu alte cuvinte, de ce consultarea publică și transparența ar trebui să fie dorite și inițiate în primul rând de cei care, poate, intuitiv, au cel mai puțin nevoie de ea pentru aportul său informațional, pentru că se pricep cel mai bine la meseria pe care o practică.

  1. Contrar părerii comune, cei care doresc să ia parte la decizia publică nu își propun, din experiența mea, să distrugă ceea ce au lucrat cei din administrația publică și să arate cât de proști sau nepregătiți sunt aceștia. Sigur, mai sunt și astfel de persoane, dar aș spune că mai degrabă acestea sunt o infimă minoritate, care de altfel la momentul adevărului, când vine vorba să articuleze o alternativă sau contra-argumente care să stea în picioare, bat în retragere, pufnind îmbufnate. În general, însă, motivația celor care doresc consultare publică vine dintr-o nevoie de a fi recunoscuți ca persoane care au ceva relevant de spus și doresc să întindă o mână pentru a se asigura că decizia e una bună. Chiar și atunci când fac lobby, astfel de persoane – atunci când sunt bine pregătite – pot avea o contribuție reală și valoroasă la conturarea complexității situației discutate. Tonul agresiv și dezordinea discuțiilor pe care le vedem câteodată în discuțiile de consultare publică nu sunt după mine decât efectul lipsei practicii de consultare și dezbatere publică în sectorul cultural, care s-ar regla dacă am începe să avem acest exercițiu regulat și fără sincope.
  2. Consultarea publică, în primul rând întâlnirile de discuții față în față purtate aplicat, pe subiecte bine delimitate. nu sunt de fapt atât o măsură de protecție împotriva dezamăgirii sau nemulțumirii operatorilor culturali (dacă nu o facem, ne sar în cap), cât o acțiune de documentare și construcție a încrederii de ambele părți (dacă o facem, o să aflăm lucruri noi și o să putem să ne bazăm că vor interpreta corect deciziile noastre). Atunci când e mimată consultarea publică, operatorii culturali tot vă vor sări în cap, deci mai bine o faceți având un scop pozitiv în minte sau nu o mai faceți deloc, că oricum scandal va ieși. Dacă e mimată însă de prea multe ori, este mult mai greu ulterior, la o consultare pe bune, să convingi să participe acele organizații-persoane resursă pe care ți le-ai dori de fapt active și implicate, și vei discuta doar cu nemulțumiții de serviciu. Cel puțin o vreme.
  3. Din prima și a doua rezultă că pentru mine mai ales cei competenți din instituțiile publice ar trebui să își dorească o apropiere de operatorii culturali: transparență și dialog constant. De ce? Pentru că un profesionist într-o instituție publică de cultură, cu atât mai mult lucrând pentru administrația publică cu atribuții culturale, are nevoie de sprijin din afară în mai multe sensuri: (1) sprijin pentru a fi înțeles și a fi privit cu îngăduință atunci când nu poate lua decizia corectă, din cauza unor decizii politice sau ale unor ordine ale superiorilor săi direcți, care ignoră opinia sa de expert; (2) sprijin pentru a-și valida și eventual completa cunoștințele prin opinii și completări din partea practicienilor din cultură și, legat de asta, de a arăta că este un specialist în domeniul său și că este capabil să articuleze și să distingă între diverse alternative de acțiune; (3) sprijin pentru a clădi un capital de apreciere și a încerca să se asigure că, la nevoie, cineva “din afara instituției” îi va sări în apărare, inclusiv public, atunci când, eventual, va fi demis sau sancționat de către instituția unde lucrează.

Idei? Păreri? Critici?

July 4, 2013
by raluca.pop
3 Comments

Ministerul Culturii = USL/PNL

Azi, 4 iulie 2013, la sediul USL din Bd. Kiseleff 57 a avut loc “Conferinţa de presă Daniel Barbu”. Neanunţată pe site-ul Ministerului Culturii, USL sau PNL sau în media, am luat parte deoarece am aflat întâmplător, de la jurnaliştii prezenţi la conferinţa pe care am co-organizat-o în cursul dimineţii. Am participat la eveniment împreună cu Nicuşor Dan. Am fost aproape de a nu reuşi să intrăm în sală pentru că nu suntem acreditaţi ca jurnalişti la USL.

Conferinţa de presă a ministrului Culturii Daniel Barbu a fost organizată la sediul alianţei de guvernare, iar tipăritura a purtat antetul PNL. Vă las să citiţi ce a fost comunicat jurnaliştilor prezenţi şi sectorului cultural indirect, fiind expediate toate aceste subiecte în mai puţin de 45 de minute. Pe niciunul dintre aceste subiecte nu s-a organizat dezbatere sau consultare publică, deşi pe unele a fost solicitată.

Concluzia nu poate fi decât una singură. Aşa cum se manifestă acum, Ministerul Culturii = USL/PNL.

Raluca Pop, 4 iulie 2013

Descarcă aici materialul tipărit sau citeşte-l direct mai jos:

June 2, 2013
by raluca.pop
0 comments

Interviu Raluca Pop pentru Observatorul Urban: “Este remarcabilă tenacitatea celor care reuşesc să deruleze proiectele culturale cu mize sociale şi educaţionale într-un climat administrativ şi financiar atît de nefavorabil lor.”

Interviu cu Raluca Ana-Maria Pop, preşedintele Asociaţiei MetruCub, despre  procesul de  concepere a instrumentelor de absorţie a fondurilor europene în domeniul cultural pentru perioada 2014-2020.

Florin Bălteanu: Care sînt oportunitățile sectorului cultural în cadrul de finanțare 2014 – 2020?

Raluca Pop: Uniunea Europeană a stabilit obiectivele tematice generale, iar fiecare stat membru trebuie să propună priorități de finanțare argumentînd cum acestea contribuie la atingerea obiectivelor europene. Pentru unii, o parte a contribuţiilor posibile nu este atît de evidentă, ceea ce însă nu le face mai puţin valoaroase. Aş spune că sectorul cultural se poate regăsi în cadrul a trei obiective. Cea mai importantă schimbare faţă de actuala perioadă va fi asocierea patrimoniului construit nu atît cu turismul, ci cu protejarea mediului înconjurător și utilizarea eficientă a resurselor (Obiectivul tematic nr.6). Practic, se așteaptă investiţii în patrimoniu pentru a sprijini dezvoltarea durabilă a oraşelor şi regiunilor noastre. Alt obiectiv creează oportunităţi pentru finanţarea acelor activităţi culturale care promovează incluziunea socială şi combaterea sărăciei. Ştiu, în România, nu există politici publice, studii sau rapoarte oficiale care să susţină o astfel de perspectivă, dar putem valorifica existenţa unor studii, analize şi concluzii realizate la nivelul Uniunii Europene despre importanţa socială şi educaţională a culturii, practic despre importanţa ei pentru societate. În analiza pe care am coordonat-o am ţinut foarte mult să includ astfel de argumente care arată, de exemplu, că incluziunea socială poate fi susținută prin cultură, că sărăcia poate fi combătută prin iniţiative care cuprind şi activităţi culturale. Este important să înţelegem miza finanţărilor europene. Dacă, la nivel național, nu avem capacitatea să susţinem o politică publică pentru cultură care să meargă în această direcţie, contextul european, dacă autoritățile și-ar dori acest lucru, ne-ar permite să direcționăm bani şi către cultura cu mize sociale. În fine, cel de al treilea obiectiv pune în relație cultura cu educația, competențele și învățarea pe tot parcursul vieții. Sînt trei oportunități pe care, dacă nu le prindem mergînd dinspre Europa spre țara noastră, cred că este mai puțin probabilă o creștere organică, în baza unui interes şi a posibilităţilor financiare naţionale sau locale, pentru aceste zone, venite la iniţiativa autorităţilor publice româneşti.

Semnale privind viitorul cadrul românesc de absorție a fondurilor UE pentru proiecte culturale

F B: Cum credeţi că va arăta un Program Operațional pentru Cultură?

R P: Nu cred că va exista acest program. A fost o dorință. Cînd spun asta, mă bazez pe o serie de indicii care au fost transmise în spaţiul public. Primul este ceea ce am văzut că înţelege din ceea ce înseamnă cultura fundația italiană Giacomo Brodolini, contractată pentru identificarea nevoilor de dezvoltare din fonduri europene. În varianta preliminară a analizei, singura informaţie cu privire la cultură este o secţiune despre patrimoniul cultural, care este încadrată la capitolul dedicat “solid waste sector”. Apoi, vedem că această fundaţie şi partenerii săi au organizat pe 10 aprilie, fără prea multă comunicare, un focusgrup de validare a nevoilor de dezvoltare identificate în care cultura era asociată turismului (deşi obiectivele tematice europene conectează mai degrabă patrimoniul de nevoia unei dezvoltări durabile şi a proiectelor integrate de dezvoltare locală, temă mult mai cuprinzătoare decît turismul!). Dacă s-ar dori ca, pe viitor, cultura să fie un domeniu de sine stătător ca program operațional, acest lucru ar fi trebuit să se vadă, chiar de la început, în procesul de planificare participativă a Acordului de Parteneriat. Poate s-a dorit asta în 2012, cînd s-au delimitat comitelele consultative tematice, dar undeva pe parcurs intenţia s-a disipat şi aş îndrăzni să spun că acum a rămas doar o carcasă goală.

F B: Cum comentați inexistența unui domeniu de finanțare “Cultura”?

R P: Pentru cultură, în actualul cadru de accesare, cele mai cunoscute fonduri au fost cele pentru punerea în valoare a obiectivelor de patrimoniu în context turistic, prin Programul Operațional Regional. Pe de altă parte au existat și alte fonduri care puteau şi au fost accesate pentru proiecte culturale, deși nu exista o umbrelă pe care să fie scris “cultură”, care să le cuprindă: finanţări pentru formare profesională, burse pentru doctoranzi şi în general pentru cercetare, pentru capacitate administrativă şi pentru infrastructură culturală, pentru schimburi de experienţă la graniţă. Acestea sînt doar cîteva exemple.

Îi înțeleg pe cei care își doresc un program separat pentru cultură. Pe de altă parte, cred că un astfel de proiect ar trebui să fie administrat de un organism format dintr-o asociere a Ministerul Dezvoltării Regionale şi a Ministerul Culturii. Ministerul Dezvoltării are expertiză în gestionarea fondurilor europene pentru patrimoniu şi dezvoltă modele mai sofisticate de direcţionare a investiţiilor în patrimoniu, în cadrul unor proiecte integrate. Ministerul Culturii ar putea să înveţe, în primul rînd, ce înseamnă aceste lucruri şi să dezvolte o viziune incluzivă de adresare a nevoilor din sectorul cultural pornind de la contribuţia acestora în relaţie cu alte activităţi, pentru societate. Cred că o mai apropiată legătură între cultură și dezvoltare (durabilă, incluzivă, locală, regională) ar fi benefică pentru cultură. De asemenea, e important de înţeles că, deşi poate nu va exista un Program Operaţional pentru Cultură, pot fi în continuare incluse direcţii prioritare pentru sectorul cultural în programele care vor exista. De exemple, la Ministerul Muncii se poate discuta pentru a menţiona mai clar nevoia formării lucrătorilor din sectorul cultural şi creativ. La Ministerul Economiei se poate negocia o mai atentă încurajare a industriilor culturale şi creative, care au un potenţial economic demonstrat în România.

Citiţi interviul complet pe site-ul Observatorului Urban: http://observatorulurban.ro/conceperea-instrumentelor-de-absortie-a-fondurilor-europene-in-domeniul-cultural-pentru-2014-2020.html

Visit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed