Raluca Iacob

cultural policy analysis & planning | project management | NGOs | governance | grants | culture in schools | audience development

Care e impactul social al ONGurilor culturale?

| 0 comments

Când am venit la facultate la București mă simțeam pierdută, deși cunoașteam persoane, aveam prieteni și orașul îmi era familiar, doar aici crescusem o parte din viață și apoi îmi petrecusem majoritatea vacanțelor la bunici. Ceva lipsea, un soi de sens pe care îl căutasem și la Timișoara, dar ritmul școlii, rutina familiei și lipsa senzației că sunt împuternicită pentru propria mea viață, mi-l sufocau. Am căutat și am ajuns să fiu voluntar pentru Chance for Life, un ONG care lucra cu persoane seropozitive, în primul rând copii, oferindu-le sprijin material, dar și terapie și un partener empatic de joacă. Majoritatea voluntarilor se implicau în această ultimă activitate, intrând direct în contact cu copiii prin joacă, ajutându-i la teme, stând de vorbă cu ei când aveau nevoie. Mulți dintre cei care au început prin a fi voluntari la Chance for Life au continuat apoi prin a fi lideri ai unor ONGuri noi, care au preluat miza socială și au declinat noi abordări, unele care au impus metode (teatru-forum – Art Fusion) sau au crescut atât de mult încât au devenit adevărate fenomene în sectorul ONG (Fundația Noi Orizonturi).  La scurt timp după ce am terminat facultatea, am început să lucrez la Centrul de Consultanță pentru Programe Culturale Europene, unde munca mea era de a sprijini organizațiile culturale dornice să acceseze fonduri europene din programul Cultura 2007-2013 (predecesorul Europa Creativă). Așa am ajuns la 24 de ani să cunosc diverse instituții culturale și ONGuri îndeaproape, pentru că orice consultant trebuie să poată și să fie lăsat să se apropie de realitatea organizației, pentru a o putea ajuta.

Nu mai lungesc povestea, dar am făcut această istorie pentru a înțelege „de unde vin”, care mi-au fost primii pași către lumea ONGurilor și lumea culturii, ca profesie. E un parcurs oarecum atipic pentru scena culturală, cred, și unul care arată că primele cărămizi ale ideii mele de ONG sunt cele sociale, cele în care ONGurile există pentru a rezolva o problemă clar conturată, căreia îi oferă soluții bazate pe expertiza unor profesioniști, deschise către cei care vor să se implice și în urma cărora există rezultate care se văd. Ideea că ONGurile rezolvă probleme din societate nu vine doar din proiectele sociale, însă. Și ONGurile civice, și cele educaționale, și cele de mediu, și cele implicate în cauza umanitare sau de sănătate publică au mize clare, legate de unele nevoi identificate.

Simplific, dar chiar și dacă nu ai studiat teoretic dezvoltarea conceptului de societate civilă și a celui de-al treilea sector, tot te poți lua după fișele de cereri de finanțare, care îți cer informații despre nevoie, justificare, context care justifică ideea de proiect, pentru a te prinde că toată logica activității ONGurilor care lucrează cu fonduri publice este de a fi relevanți pentru „ceva” din societate, un ceva care contează pentru oameni, care reprezintă la modul ideal o nevoie clară, sau măcar o dorință care poate fi formulată într-o manieră informată. De-aia discutăm despre finanțări în baza unor politici publice (care la rândul lor sunt formulate ca soluții la nevoi), pentru că totul se mișcă în cascadă iar logica intervenției publice directe – prin instituții – sau indirecte – prin finanțări pentru proiecte realizate de ONGuri, scutiri de taxe etc – este să facă să meargă lucrurile mai bine, adresând problemele care există sau asigurând realizarea unor drepturi.

Un lucru care m-a mirat când am pășit în lumea culturii acum 10 ani și care continuă să mă uimească și uneori chiar să mă revolte este autosuficiența multor operatori culturali și sentimentul că lor li se cuvin fonduri publice pentru că realizează artă sau proiecte „de calitate”. Pun între ghilimele calitatea nu ca să induc un ton peiorativ, ci pentru că adesea acesta era argumentul multora dintre ei, desigur declinat în alte formule și expresii, dar toate la fel de lipsite de ancore în societate. Am încercat să îmi explic această atitudine în mai multe feluri, de la o teamă de instrumentalizare a actului artistic, la o naivitate sau incapacitate de a putea formaliza felul în care munca ta de organizație culturală contează în lume și pentru lume. Totuși, cea mai frecventă explicație mi se pare că vine chiar din răspunsul la întrebarea pe care le-am adresat-o mai multor persoane din lumea culturii: „de ce ai înființat un ONG?”. Răspunsul a fost de multe ori unul de oportunitate: așa pot să îmi realizeze proiectele artistice, am nevoie de această formă juridică pentru a lucra. Și e drept, statutul de ONG îți permite să accesezi fonduri publice și să ieși din logica comercială, făcând proiecte non-profit, aventuroase și exploratorii.

Câți dintre cei care înființează un ONG activ în sectorul cultural își pun însă și întrebarea în care logică intră din momentul în care se înființează și accesează fonduri publice? Ce responsabilitate le revine? Și nu, nu mă refer acum la logica tranparenței și bunei guvernări, cheltuirea fondurilor publice etc. Și asta e importantă, dar aici cred că suntem deja împovărați suficient și nu e loc de mai mult, nu ăstae  subiectul acum. Mă refer la ceva mai subtil, ceva care are legătură cu însăși ideea de a fi ONG, de a te gândi la sens și la nevoi, la impact.

Câți dintre cei care lucrează în ONGuri culturale pot formula cu subiect și predat impactul social dorit al muncii lor, logica intervenției, și câtă grijă acordă fundamentării acestora? Cine ar trebui să fie mai educați în acest sens? Cei din ONGuri sau cei din administrația publică, care să poată formula mai clar ideea de drepturi și nevoi culturale, dincolo de modul declarativ? Pentru că ONGurile culturale replică întrucâtva modul de funcționare al multor instituțiilor culturale, puțin interesate de ce ajunge la public, la rolul lor în societate, prinse în activitatea de zi cu zi a întreținerii unei activități știute pe de rost până la epuizarea soluțiilor, imaginației și oamenilor. Diferența e că în timp ce cele din urmă sunt legitimate prin voința statului, ONGurile trebuie să se lupte între ele pentru recunoaștere și accesare de resurse. Dacă instituțiile publice de cultură își permit în multe cazuri autosuficiența, pentru ONGurile culturale aceasta este cea mai sigură cale de a dispărea de pe hartă.

Care este impactul social al ONGului cultural în care ești activ?

Leave a Reply

Required fields are marked *.


Visit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed