Apărut in Dilema veche, nr. 836, 27 februarie – 4 martie 2020
În România se știu destul de puține lucruri despre dans sau arta secolului XX, așa cum a fost supranumit de coregraful Maurice Béjart. Faptul este regretabil, mai ales că o treime dintre români au dansat cel puțin o dată în 2018, plasînd dansul pe primul loc în preferințele de practicare a unei arte la noi.
Dansul nu are nevoie de traducere, deci este un ambasador perfect peste hotare și o bună carte de vizită pentru turiștii care ne vizitează. Dansul practicat relaxează și ne unește, ne dă sentimentul de a fi parte a unei comunități, este o experiență senzorială și emoțională. Spectacolele de dans au asupra corpului un efect similar cu mișcarea efectivă, studiile arătînd că în timpul vizionării mușchii reacționează în funcție de ceea ce ochiul vede că se întîmplă pe scenă. Dacă există interes pentru dans, este și loc de dezvoltare atît a publicului, cît și a scenei. Preferința pentru dans și pentru participarea la o diversitate mai mare de spectacole muzicale decît cele populare reprezintă un argument pentru investiția în infrastructura fizică și instituțională care face posibile creația și spectacolele, pentru sprijinirea culturii coregrafice, pentru cercetare, producție, educație și formare profesională a dansatorilor. Această pledoarie pentru potențialul și valoarea dansului e necesară pentru că se află în contrast major cu realitatea de pe teren a celei mai tinere, mai versatile și mai promițătoare forme de dans din prezent – scena de dans contemporan din România.
Citește restul articolului pe site-ul Dilema Veche: https://dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/splendoarea-si-mizeria-dansului-contemporan