Raluca Iacob

cultural policy analysis & planning | project management | NGOs | governance | grants | culture in schools | audience development

Ce fel de cultură generează toate minunățiile promise de cercetări?

| 1 Comment

Când mi-am zis că e momentul să scriu pe blog nu mi-am propus să fie o un spațiu de generare de mesaje inspiraționale, prin care să mă remarc ca un expert motivațional, centrat pe soluții pentru situația culturii din România. Nici nu am vrut să fie un loc de găsit informații despre situația culturii de la noi sau de aiurea, iar dacă astfel de date vor fi din loc în loc, va fi pentru că îmi vor servi unui alt scop, mai important pentru mine și pe care mi-aș dori să vi se pară și vouă grav: avem nevoie de întrebări, de problematizări, de dileme, de moduri noi și personale de a interpreta ceea ce trăim, experiențe de proiect sau de lucru în instituții sau în parteneriate, gândurile despre rațiunea și mizele pentru care lucrăm în cultură, felul în care digerăm mesajele publice despre cultură. Acesta e motivul pentru care nu voi încheia toate mesajele într-o cheie constructivă, nu vreau să văd binele din orice situație, să mă arăt drept o câștigătoare în lupta cu sistemul sau condițiile vitrege, pentru că nu sunt așa ceva.

Adevărul e că sunt de mai bine de un an mai degrabă deprimată, de fapt, nu mai văd prea des sensul muncii mele și a celor din cultură, sunt adesea dezamăgită de cât de autoreferențiali sunt cei care lucrează în domeniu, de cât de mari sunt orgoliile în domeniul acesta care abia contează pentru alții din afară, dar și cât de puțin contează de fapt artele și patrimoniul în societatea românească, oricât de grave și sforăitoare ar fi unele mesajele despre rolul culturii și mai ales al industriilor culturale și creative, rolul creativității în educație etc. Toate sunt greu de dus, de la schimbarea miniștrilor Culturii atât de des încât nici nu mai apucă toată lumea să le știe numele, dar mai al secretarilor de stat sau consilierilor, la aleatoriul legat de fondurile publice pentru cultură și lista de disponibilitate reală de a învăța să facă lucrurile mai bine, mai strategic, la nivel local în prea multe locuri.

Nu comentez decât rar situațiile „la cald”, pentru că îmi iau timp să le înțeleg și de multe ori nu cred că am ceva nou sau real util de spus pentru a înțelege situația de către alții. Sau dacă e ceva de înțeles, unde aș putea ajuta, mă întreb dacă e ceva de făcut cu înțelegerea asta a complexității, pentru că cei interesați eventual să înțeleagă nu au răbdare și disponibilitate să acționeze pentru a schimba lucrurile, iar cei care le-ar putea schimba, nu au timp să le înțeleagă. În plus, unul dintre lucrurile pe care le-am învățat din experiența de la Ministerul Culturii este cât de dependentă este înțelegerea complexității unei situații de poziția de unde ai acces la informații despre ce se întâmplă. De unde sunt acum, am acces fragmentar la prea multe situații pentru a putea da vina, pentru a mă enerva pe unul și altul, pentru a da soluții.

Pe final, lucrul de fapt care mă preocupă zilele astea, ca o mănușă care îmbracă toate angoasele din ultima vreme: campania pentru finanțarea culturii la nivel european. Culture Action Europe, o rețea pe care o admir pentru tenacitate, al cărei membru Asociația MetruCub a fost în 2014-2015 și care face o muncă necesară și care reușește să coaguleze marile rețele și platforme europene din sector, a publicat de curând atât un raport, cât o campanie pentru minim 1% din bugetul domeniiilor de politici ale UE în viitorul cadru financiar. CAE promovează motive despre impactul social (societal, dacă vrem să fim pedanți) al culturii, de la dezvoltarea de competențe noi pentru piața muncii, dialog intercultural, coeziune socială, impact economic, promovarea valorilor democratice, starea de bine a persoanelor și comunităților, sănătate, diplomație (relații externe), motive care își găsesc fundamentarea în cercetări și pe care cei care operăm ca specialiști în politici publice le cunoaștem ca fiind „arsenalul de argumente” cu care poți ajunge să convingi și să fundamenteze strategii, finanțări sporite, includerea culturii în planurile locale sau naționale de dezvoltare.

Abordarea este salutară, de altfel și eu am folosit-o atunci când am regândit strategia națională pentru cultură și patrimoniu în 2016, unde am mizat pe corelarea priorităților referitoare la cultură cu cele din alte domenii, unde am lucrat alături de colegi pentru a identifica și puncte felul în care cultura este inclusă în documente strategice din alte domenii de activitate (și am tot listat la strategii naționale de ne-am minunat și ne-a venit sufletul la loc că „uite, ce importantă e cultura și pentru integrarea romilor, și pentru dezvoltare teritorială, și pentru competitivitate economică”). În continuare cred că este felul potrivit de a articula miza socială a culturii în prezent, felul de a spune că ce facem contează. Dar despre asta am mai scris, chiar dacă tonul era dubitativ și părea că nu am răspunsuri, doar întrebări.

Ce resimt însă din ce în ce mai acut este o lipsă a discuției despre ce tip de cultură produce toate aceste efecte și în ce condiții le poate produce. Pentru că nu, un proiect static, care nu mizează decât pe expunere culturală, nu va genera competențele socio-emoționale sau de curriculă specifică din zona școlii. Și nu, un festival care doar urcă pe scenă formații ale minorităților nu va genera prin sine competențe interculturale în rândul publicului. Sau un proiect care presupune fotografierea unor activități din comunități de romi și plimbarea expoziției prin diverse orașe la fel, nu poate crește gradul de toleranță al etnicilor români față de cei romi și incluziunea socială. Și cu toate acestea astfel de proiecte sunt finanțate public cu bani serioși, pentru fix aceste argumente, doar pentru că sunt făcuți de o instituție publică „de prestigiu”.

A sprijini majoritar activitățile conservatoare, simplistie, valoric tradiționaliste și care mizează pe o construcție identitară rigidă nu va dezvolta coeziunea socială, ci va antagoniza persoanele cu convingeri diferite și va întări credințele celor din grupul majoritar, care astfel se vede reprezentat. Iar un program cultural dens, dar creat pentru turiști, fie ei naționali sau internaționali, riscă să crească inegalitățile sociale din rândul populației autohtone, chiar dacă generează venituri bune la bugetul local, și va îndepărta în timp din zonele respective pe cei care nu își permit costurile, segregând orașele care se hrănesc din întâlnirile între oameni diferiți și care doar astfel pot întreține un dialog sănătos între oameni, așa cum sunt ei. Cei care citiți rândurile astea sigur știți deja lucrurile despre care vorbesc.

Campaniile de advocacy pentru cultură care ascund incapacitatea sau reaua voință a administratorilor fondurilor publice și inerția conservatoare a operatorilor culturali oportuniști, cerând mai mulți bani pentru cultură pur și simplu, fără a-și asuma preferința pentru un anumit tip de valori ale participării la cultură și un anumit tip de cultură, maschează rolul diferit pe care diferite tipuri de intervenții artistice îl au în societate și  întrețin o stare de fapt cu care nu mai putem trăi sperând că intern, lucrurile se vor rezolva. Nu, lucrurile nu vor începe să se rezolve dacă intră mai mulți bani în sistem, pentru că cei din sistem știu ce să facă cu ei și nu cred că trebuie să schimbe ceva. A crede altceva e un vis frumos. La fel cum e o iluzie că oamenii care au fost abuzați zeci de ani de un management incompetent și salarii mizerabile, vor deveni brusc implicați și competenți pentru că le cresc salariile. Nu se întâmplă asta.

Sigur că nu e simplu să vorbești despre tipuri de expresii culturale, despre calitatea ecosistemului cultural, despre precariat și inechitate în acordarea de finanțări publice, despre naționalism și politizare, despre incompetență și iresponsabilitate în administrația culturală, despre practici care nu generează impact pozitiv, dar care sunt finanțate grosolan. Dar putem discuta despre asta, cei care ne prezentăm drept designeri/experți/specialiști/promotori ai politicilor culturale? Culture Action Europe va avea următoarea întâlnire a Adunării Generale în toamna asta la Timișoara. Cred că este un loc și un moment foarte potrivit pentru a genera o astfel de reflecție. Sau poate sunt doar naivă și o astfel de discuție oricum e degeaba, meciul e deja pierdut la nivelul acesta și discursul generat va fi și el înglobat rapid ca o boală efemeră, iar lucrurile vor merge mai departe, cu asigurări că există o îngrijorare reală pentru subiect. Ce viitor există pentru designul politicilor publice într-un context care, intenționat sau nu, își asigură resursele pentru a se perpetua, fără a avea un interes pentru a deveni mai democratic, mai capabil, mai social, mai real conectat la vibrația artistică?

 

One Comment

  1. I travel all around the world for work, and it used to be really lonely. Now I can go onto Tinder and have a date lined up in a new city before I even get out of the airport!

Leave a Reply

Required fields are marked *.


Visit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed