Raluca Iacob

cultural policy analysis & planning | project management | NGOs | governance | grants | culture in schools | audience development

Cei care rămân și cei care pleacă

Acum ceva timp am citit un articol care spunea că oamenii nu părăsesc locuri de muncă și organizații, ci ajung să plece din cauza șefilor și a celor cu care lucrează. Deși văd limite serioase la această teorie, care pare mai potrivită organizațiilor cu sisteme fără multe niveluri ierarhice și în care managerii au libertatea de a regla sistemele de recompense pentru angajați, există o măsură de adevăr, cred. Uneori, însă, a pune astfel problema nici nu are sens. Unii nu își permit să plece de la un loc de muncă atunci când devine rău, pentru că financiar nu pot. Eu, din fericire, am avut noroc și am putut să fac asta până acum. Am plecat pentru că nu mi-am mai găsit locul, pentru că credeam că trebuie să mă implic în alte lucruri, care mi se păreau mai importante și am vrut să am timp de ele. Nu mi-am dorit să lucrez neapărat în ONGuri și cu atât mai puțin să fiu manager, dar am ajuns să fac asta pentru că nu am crezut că pot rămâne acolo unde am ajuns, că ce am de făcut nu poate fi făcut de acolo. Nu știam exact ce urmează și ce înseamnă pe termen lung să construiești un ONG cultural și să îți dezvolți o carieră de independent.

Zilele acestea realizez alături de alți colegi vizite în orașele mai mici sau mai mari și în mai multe comune din țară, unde mă întâlnesc cu reprezentanți ai unor autorități locale și instituții publice  variate – de la muzee la case de cultură, centre culturale, instituții de spectacole și concerte și biblioteci. Majoritatea directorilor din instituțiile de cultură și a specialiștilor pe care îi întâlnim sunt persoane cu vechime mare în aceste instituții, unii de mai bine de 25 de ani. În cazul managerilor, fiecare a avut timp să își construiască un profil de profesionist, să cunoască și să fie cunoscut de către autoritatea locală – primărie sau consiliu județean – în subordinea căreia se află instituția, să dezvolte un mod aparte de a realiza misiunea sa publică și de a se poziționa față de alți actori culturali. Sunt multe lucruri de discutat și sper să găsesc la un moment dat cheia de a le prezenta fără a vulnerabiliza pe nimeni, dar iluminând diverse strategii personale și situații pe care aceștia au fost nevoiți să le rezolve. Ce mă preocupă este ideea de atașament, valoarea pe care „a rămâne într-un loc” o are și felul în care se poate completa cu ceea ce aduc cei care sunt „în mișcare”.

Cred că este una dintre cheile în care poate fi citită relația dintre instituțiile de cultură și ONGuri, dintre managerii culturali din sistemul public și cel independent, dintre angajați și colaboratori, sau chiar dintre membrii fondatori ai unui ONG și cei cu care se asociază temporar pentru anumite proiecte, dintre felul în care se interpretează performanța sau calitatea serviciului cultural în cazul celor două, despre felul în care sunt primiți în echipele stabile colaboratorii noi, care se știe că vor pleca după scurt timp.

Lucrând în ultimii 11 ani în peste 15 proiecte, cu o medie de „stat pe loc” de aproximativ un an atunci când am fost angajață – altul decât asociația pe care am înființat-o alături de Bianca și Ioana în 2012 – această stabilitate este  atractivă. Un loc de care să te atașezi, alături de care să crești și pe care să ajungi să îl cunoști bine de tot; o echipă relativ stabilă alături de care să petreci primăvară după primăvară, cu care să muncești pentru a realiza proiecte noi și să îți vezi realizate măcar parțial ideile. De fapt, o idealizare a unei permanențe care să îți dea timp să ajungi să îți faci treaba bine, pe un salariu pentru care nu trebuie să te lupți prin aplicații în fiecare an de mai multe ori și un buget care sigur că nu e automat asigurat, dar pentru care dacă ajungi să stai suficient de mult pe post, ajungi să știi ce să cedezi și cât, pentru a împăca și interesele autorității publice, cât și rolul instituției. Iar dacă nu ești „sef”, ci te încadrezi într-o astfel de structură ca specialist, confortul psihic de a fi stăpân pe meseria ta.

Liniștea pe care ți-o oferă satisfacția că îți faci bine meseria mi se pare foarte importantă, iar așa cum văd eu lucrurile, sunt anumite profesii care îți permit să îți faci treaba bine, chiar dacă organizația în care lucrezi nu funcționează chiar cum trebuie, dar atâta timp cât ai totuși o stabilitate a veniturilor și condițiilor de lucru. Sigur, vor fi anumite aspecte dificile și poate chiar umilitoare, dar dacă ești profesor, muzeograf, bibliotecar, ești totuși relativ stăpân pe ce se întâmplă cu munca ta. Cei care lucrați astfel puteți avea obiecții, dar pentru mine cel puțin așa pare situația comparativ cu alte profesii și roluri, cum ar fi cea de cercetător de politici publice, facilitator cultural, formator, manager cultural independent, om de PR, cei ca mine și în general ONGiștii, care adesea nici nu știu cum să își mai numească meseria și sunt nevoiți să țopăie din proiect în proiect oferind pastile din ceea ce știu și învățând să nu se atașeze prea mult de idei și de activități, pentru că sunt efemere și fragile.

Sentimentul meu e că în timp, cei care lucrăm fragmentat ajungem vrem-nu vrem persoane-instituții nu neapărat din infatuare sau ca intenție, ci pentru că singurul lucru asupra căruia chiar avem controlul este propria persoană, pe care o putem asambla în așa fel încât să facă cât mai mult bine, acolo unde ajunge să fie, pentru că singura stabilitate posibilă când lucrezi așa este împăcarea cu propria conștiință.

Cred că o discuție care merită purtată este felul în care cei care stau pe loc (fără a implica nicio conotație negativă acestui atribut!) și cei care se mișcă pot lucra împreună mai bine. Care este valoarea pe care o aduc migranții profesionali instituțiilor cu echipe stabile și bine sudate și cum dezvoltăm proiecte în care să aibă un rost și să se simtă măcar un timp, și ei, că au un loc?

Comments are closed.

Visit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed