Raluca Iacob

cultural policy analysis & planning | project management | NGOs | governance | grants | culture in schools | audience development

Cum afectează “cazul ICR” şansele noastre la o mai bună guvernare

| 3 Comments

“Cazul ICR” rămâne în atenţia presei. La început de an a fost anunţată lansarea filialelor teritoriale – cu statut neclar şi puţin rezonabil pentru o instituţie care prin misiune trebuie să se preocupe de relaţia cu exteriorul ţării şi să faciliteze legăturile şi cooperările dintre mediul cultural din România cu cel de dincolo de graniţe – iar apoi a început scandalul nominalizărilor pe post. La atâtea subiecte şi evenimente nefaste, s-a ratat un moment important: cel în care Curtea Constituţională a publicat motivaţia respingerii pretenţiei de neconstituţionalitate înaintată de Avocatul Poporului în iunie 2012 (respinsă în iulie 2012), la 3 luni după – adică pe 3 octombrie 2012.

Importanţa motivaţiei nu este doar una a firescului de a te apleca cap-coadă asupra unui caz, ci în primul rând aceea de a vedea cum a fost raţionalizată din punct de vedere juridic o decizie iraţională (exclusiv politică). Practic, s-a făcut aşa cum spun psihologii că face de cele mai multe ori fiinţa umană: acţionăm şi apoi ne găsim motive pentru a ne asigura că acţiunea a fost potrivită, bună, eventual chiar CEA MAI bună. Cu ce rezultate asupra mizei mai generale a dezbaterii: utilizarea ordonanţelor de urgenţă şi dreptul la transparenţă decizională?

Detaliile scenei:

- Avocatul Poporului nu a fost prezent la discuţie;

- au fost invitaţi să emită puncte de vedere preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi un reprezentant al Guvernului: preşedintele Senatului a considerat ca fiind neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate de Avocatul Poporului; Preşedintele Camerei Deputaţilor a considerat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2012 este neconstituţională!

Curtea a considerat că intenţia Guvernulu a fost „aceea de a reacţiona prompt pentru apărarea unui interes public” şi că măsurile “privind funcţionarea şi organizarea Institutului Cultural Român prevăzute de ordonanţa de urgenţă criticată au caracter de necesitate şi de urgenţă, fiind luate pentru protejarea unui interes social şi instituţional major.”

Argumentele Curţii:

1. pentru urgenţă

Curtea a considerat că determinarea concretă a “situaţiilor extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată” aparţine Guvernului, sub condiţia motivării urgenţei în cuprinsul ordonanţei. În plus, urgenţa se jusitifică deoarece:

- Guvernul României şi-a asumat prin Programul de Guvernare “promovarea unui set de măsuri, inclusiv în domeniul cultural, precum promovarea actului cultural şi a valorilor româneşti” – deşi potrivit jurisprudenţei “ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativă aflată la discreţia Guvernului, prin care acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege, de către Parlament, a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.”

- în cazul Institutului Cultural Român, organizarea acestuia conţinea un viciu de neconstituţionalitate, iar în acest sens “scopul urmărit prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2012 este justificat prin dispoziţiile art. 116 din Constituţia României, care vizează structura administraţiei publice centrale, respectiv ministerele, organizate în subordinea Guvernului, şi alte organe de specialitate. Potrivit textului constituţional invocat, ultimele se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome”,  şi NU al instituţiei Preşedintelui.

2. pentru respingerea “dreptului la transparenţă decizională”:

Avocatul Poporului considerase că OUG încalcă prevederea constituţională conform căreia “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”, susţinând că prin Ordonanţa ce priveşte ICR “sunt afectate drepturi prevăzute de Constituţie, respectiv dreptul la transparenţă decizională care rezultă chiar din conţinutul tuturor trăsăturilor statului român prevăzute în art. 1 alin. (3) din Constituţia României” (mai exact: “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”) Avocatul Poporului considera că “nici statul de drept, democratic şi social, nici demnitatea umană, nici dreptatea care reprezintă valori supreme în statul român nu ar putea exista dacă în conţinutul lor nu ar fi o latură de transparenţă decizională, un drept al cetăţeanului la transparenţa decizională.”

Curtea Constituţională a fost însă de cu totul altă părere, practic alterând fundamentul general democratic al transparenţei decizionale, prin rezumarea sa la drepturile fundamentale electorale prevăzute în Constituţia României, şi anume: dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale, dreptul de vot de la vârsta de 18 ani, dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, drepturile corelate cu modalitateaa de alegere a Camerelor Parlamentului, respectiv modalitatea de alegere a Preşedintelui României.

Fără a avea pretenţia de a interpreta motivaţia Curţii aşa cum ar face-o un absolvent la Drept ce şi-ar asuma o facilitare juridică în sensul traducerii către cetăţeni a semnificaţiilor sociale (mi-e teamă să spun “politice”, că se va interpreta a la bălciul politic tipic) ale deciziilor instanţelor, eu văd în această motivaţie două pericole:

1. prin considerea dreptului la transparenţă decizională drept un drept care derivă exclusiv din drepturile electorale fundamentale se creează astfel un precedent periculos pentru respectarea legii transparenţei decizionale, autorităţile publice putând oricând invoca neafectarea drepturilor electorale fundamentale pentru a justifica lipsa de informare şi consultare a cetăţenilor în deciziile pe care le iau.

2. prin permiterea motivării urgenţei de către Guvern prin invocarea unui argument de (ne)constituţionalitate şi a regăsirii misiunii instituţiei în cauză a Programului de Guvernare, deşi se recunoaşte faptul că ambele puteau fi adresate prin legi organice, date de Parlament.

Citeşte textul complet al Deciziei nr. 737 din 31.07.2012.

3 Comments

  1. Like!! Great article post.Really thank you! Really Cool.

  2. Likely I am likely to save your blog post. :)

  3. I believe you have noted some very interesting details, thankyou for the post. :)

Leave a Reply

Required fields are marked *.


Visit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed