Raluca Iacob

cultural policy analysis & planning | project management | NGOs | governance | grants | culture in schools | audience development

Prin ochii publicului (1) – Când cultura nu este o alegere de viață

Cine mă cunoaște a văzut cu câtă pasiune mă implic în proiectele pe care le realizez, în dezbaterea de idei care mă frământă. Este un lucru pe care îl știu despre mine și care se remarcă relativ repede într-o discuție. Intru rapid și ies greu din starea aceea de flux în care creativitatea și concentrarea își dau mâna și în care ideile se simt bine, se înlănțuie și se nasc unele din altele. Motiv pentru care și obosesc destul de repede. Atunci când am înțeles că voi lucra cu pasiune în domeniul culturii m-am implicat să îi cunosc cât mai mulți dintre cei care fac lucrurile să se întâmple și m-am avântat să înțeleg cât mai bine cum funcționau nu doar organizațiile lor, dar și echipele lor, ideile și cum se înlănțuiau proiecte, evenimente pentru a ajunge să se manifeste. În perioada 2009-2012 am respirat pentru a fi o parte din ceea ce înțelegeam a fi sectorul cultural independent, lucrând cot la cot cu oameni capabili, care făceau ceea ce percepeam a fi proiecte foarte importante, care nu primeau recunoașterea pe care o meritau. Nu existau prea multe seri libere și aproape toate gândurile mele se duceau către condițiile dificile de muncă și producție culturală în care se întâmplau toate aceste evenimente și proiecte. Ulterior ritmul s-a mai domolit, inclusiv datorită unor schimbări in viața personală, dar nu doar din acest motiv.

Fiind implicată din 2012 în prezent în proiecte care m-au expus la realități din mediul rural și mic urban, unde primăria, școala, biblioteca sau muzeul constituiau singurele generatoare de cultură publică, lucrurile au început să se relativizeze iar ideea că aceste realități sunt cele care contează mult, poate mult mai mult, a început să încolțească în paralel cu realizarea că nu pot ține pasul cu toate evenimentele mici și mari, dar mai ales cu starea de perpetuă discuție, nemulțumire și chin din sectorul cultural independent, de luptă permanentizată și conceptualizată ca o muncă fără de sfârșit pentru a convinge că și aici merită să se investească bani mai mulți și mai cu cap, că și aici există oameni capabili, care merită invitați la consultări publice, care ar trebui să aibă acces la concursuri pentru funcții publice, chiar dacă nu au lucrat ani de zile cu contract de muncă, nu au licența în domeniul corect etc.

Din păcate, ăsta este subiectul care ține pagina aproape oricărei întâlniri cu cei care lucrează în sistemul privat nonprofit din România, cei care au ales să trăiască din ceea ce câștigă lucrând astfel, dintr-un sistem de puzzle-uri de colaborări, proiecte proprii și eventual un job stabil prost plătit cu normă întreagă sau parțială.

A lucra în sectorul cultural independent pare de fapt nu doar o alegere de viață și, dacă stai prea mult timp aici, devine chiar o alegere pe viață, chiar dacă în practică înseamnă de multe ori colaborări frecvente cu sectorul public cultural sau cu cel orientat către comercial. Motivul este că odată ce ai făcut-o pentru mai mult timp, tranziția către sectorul cultural public devine aproape imposibilă (pentru că nu mai ai vechimea necesară, pentru că nu ai portofoliul de programe importante, ci doar o sumă de multe fragmente de colaborări etc). Cât despre sectorul cultural orientat către zona comercială, impresia mea este că cineva cu un profil orientat către zona nonprofit poate deveni interesant ca angajat doar dacă persoana poate demonstra competențe deosebite în a face lobby către administrația publică sau de a lucra cu comunitate pentru a genera o imagine pozitivă companiei. Câte joburi de acest fel sunt, pentru câți oameni?

Realitatea culturală divizată în sectorul independent și cel public pleacă de la recunoașterea condițiilor diferite de muncă, personal și ca organizație, însă a rămâne în acest punct ignoră celălalt capăt al actului cultural – publicul. Publicul este cel pe care nu îl interesează ce organizație îi oferă experiența culturală, atât timp cât este una care îi oferă un timp petrecut cu sens și pe care și-l permite financiar (costuri, da).

Identitatea celor care lucrăm în domeniul culturii este dificil să fie percepută clar ca a fi și cea de public al actului cultural, deși suntem și noi vizitatori, spectatori, cititor. A te reprezenta ca cineva pentru care cultura nu este alegerea de viață, pentru care a participa la un festival sau la un eveniment nu este un act profesional, de conectare la o comunitate și a afla care sunt ultimele tendințe, ci doar eventual o bucurie intelectuală sau o ocazie de a ieși cu prietenii în oraș, este dificil dacă lucrezi în domeniu.

Experiența de a spune „nu” invitațiilor la lansări de carte, dezbateri, spectacole, festivaluri, expoziții, de a alege ca și cum ai fi cineva care nu este interesat de cultură ca sistem și profesie, ci este pus doar în fața unei alegeri de a petrece un timp liber de muncă, este nu doar o expresie a unei alegeri conștiente, ci este o încercare de a înțelege ce anume din actul cultural este o parte esențială a vieții proprii și ce este doar o încercare de a-ți face treaba bine. Câți dintre omnivorii culturali reușesc să distingă între cele două și care este sensul culturii în viața lor? Ce așteptări avem de la publicul nostru și cum ne construim proiectele dacă nu vedem că arta ca muncă și arta ca alegere de viață nu se pot confunda decât pentru foarte puțină lume și pentru o scurtă perioadă de timp dintr-o viață?

Cum arată programele culturale receptive la ideea că publicul pe care ni-l dorim nu vrea neapărat să dea o șansă artei așa cum o vedem noi? Ce anume vrem să aducă proiectele noastre culturale în viețile oamenilor care se întâlnesc cu ea și unde are loc această întâlnire? Cât timp este rezonabil să cerem altora să petreacă cu arta? Cât timp și cu ce intensitate trăim actul cultural și de la ce punct încolo devine doar o uitare de sine mai cool?

Comments are closed.

Visit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed